Amici si inamici, pe acelasi „Nou Val“
În mai 2009, sectiunea Cannes Classics îsi încheia programul cu „Deux de la Vague“, voind sa redefineasca astfel constiinta filmului de autor si sa consacre o etapa, la o jumatate de veac de la aparitia celui mai fulminant dintre evenimentele cinematografiei mondiale din ultima suta de ani.
Era un an special, venind parca sa adauge un nou semn la cam fugara reamintire a momentului 1968, când Noul Val iesise puternic în fata, pâna la a face sa se închida portile acelei editii canneze. Documentarul „Deux de la Vague“ este si ecoul acelor procese multiple, dar autorii îl construiesc pe axa a doua biografii artistice de exceptie: Francois Truffaut si Jean-Luc Godard. Ei sunt polii unui discurs care traverseaza istoria unei arte tot mai amenintate sa-si piarda vocatia promovarii valorilor.
Documentarul acesta este, astfel, în primul rând, o lectie de viata. Asa l-am perceput la Cannes, în sectiunea ce gazduia titlurile unor corifei, unde orientarea clasicizanta viza mai ales trecerea unei jumatati de secol de la Premiul de regie atribuit în 1959 capodoperei „Les Quatre Cents Coups“ ( „Cele patru sute de lovituri“) de Francois Truffaut.
Asa l-am revazut deunazi la Mannheim-Heidelberg, într-o sala de la Standhaus, cu spectatori germani nemiscati în fotolii, asa a fost proiectat la Sala „Elvire Popesco“ în zilele Festivalului DaKino si asa a cutreierat el Planeta, ca un remember, venind sa certifice gloria unui curent artistic menit sa scoata din inertie o arta pe cale de a se croniciza.
Dincolo de itinerarul acesta, prin care Noul Val Francez se ofera iarasi si iarasi ca un gest esential în istoria artei a saptea, sa nu trecem peste faptul ca la 3 decembrie 2010 Jean-Luc Godard a împlinit 80 de ani.
Nascut la 6 februarie 1932 la Paris, Francois Truffaut parasea prea devreme aceasta lume, murind într-o duminica de toamna, la 21 octombrie 1984. Incinerat, avea sa fie înmormântat la Montmartre, fara ca bunul lui prieten de altadata, Jean-Luc, sa-l însoteasca pe ultimul drum. Perceputi ca siamezi, cei „doi ai Valului“ devenisera din bunii amici ai afirmarii lor, inamici greu de conciliat. Fiecare, însa, îsi are asigurat locul cel mai din fata, nu doar în spatiul miscarii care a revolutionat cinematograful bunicilor si a facut sa dispara „calitatea franceza“ în vetustetea ei mohorâta, dar si în paginile istoriilor de film universale. Te poti întreba acum ce anume îi adunase la un loc pe acesti barbati de o trufie nemarginita, încât aceeasi idolatrie sa-i faca sa se îndeparteze unul de celalalt.
Semnat regizoral de Emmanuel Laurent (fondatorul unei case de productie, „Films à trois“, autor al câtorva ecranizari, una dupa Maupassant, dar si al unor documentare de scurt metraj), filmul beneficiaza de participarea unuia dintre criticii cei mai în voga ai momentului, Antoine de Baecque, aici în calitate de scenarist. Fost redactor-sef la „Cahiers du cinéma“, critic, istoric si sociolog, el este totodata autorul unei monografii consacrate revistei, coordonator al unei colectii la „Ramsay“ si monograf, printre altii, si al lui Godard. Nu-i vorba, despre Godard au scris, ca si despre Noul Val, si alti critici si teoreticieni dintre cei mai de seama. Printre ei, de pilda, si Michel Marie de la Sorbonne Nouvelle.
„Deux de la Vague“ este întâi si întâi un document în sensul cel mai strict al termenului. Dar este si un gen de nonfictiune artistica. Poti constata cum creste si descreste gloria unei miscari, dar si cum, pe valurile acesteia, sunt proiectati pionii importanti, aceia care dau forta, culoarea si grandoarea. Filmul are un mod cu totul special de a structura materia, dar si de a o face, la rândul ei, structuranta, conform dominantei celei mai active: disputa Truffaut – Godard. Cât erau ei de apropiati, dar si de despartiti, în chiar explozia canneza de la 1968, când s-au strâns, la un moment dat, într-un fel de nisa (colocviul din La Napoule, nu departe de sediul festivalului), unde în cautarea unui consens se întrevedea deja o ruptura ce avea sa explodeze între cei doi. Godard era mult mai orgolios înca de pe atunci si mai insurgent. Truffaut avea o alta conditie a rulajului social. Sa tinem seama ca vietile lor au curs destul de diferit. Godard se stabilea la Paris venind din Elvetia rasfatului familial, cu ascendenta printre slujitorii bisericii, dar si dintr-o latura materna ce avea sa-i confere un aer distant, de independenta financiara, cu aura de descendent al bancherilor genevezi, pe când Truffaut a intrat de la început sub semnul insecuritatii: crescut de bunici, exmatriculat, obligat la reeducare, dus la casa de corectie, cum ar fi la noi, dezertor, închis, spitalizat. Ca si Godard, prieten cu Bazin, se va desparti de acesta, cumva invidios în situatia când un înca foarte tânar regizor îsi îngaduie sa dea lectii de inventivitate teoretica unui critic cu pretentii si cu gloria incontestabila a epocii lui, lovind pe la spate afinitatile cu unii dintre cineastii ironizati. Sa nu uitam ca în avântul sau pamfletar Truffaut îi lua în raspar pe René Clément si Claude Autant-Lara, regizori aflati sub aripa celor de la Cahiers…, a lui Bazin, dar si a lui Doniol Valcroze, cei doi redactori-sefi ai revistei. Lucru bine stiut, Truffaut a marcat decisiv teoria filmului cu articolul manifest „O anumita tendinta a cinematografiei franceze“, aparut în 1954, în numarul 31 al revistei „Cahiers du cinéma“. Se dusese, însa, prea repede pe linia „hitchcocko-hawksiana“, având sa stea de vorba cu autorul „Pasarilor“, în totul mai conciliant. Cu toate acestea, îi suparase pe unul câte unul dintre cei cu care plecase la drum. Momentul „Noptii americane“ (1973) a însemnat o cruciada estetica, o posibila batalie „Hernani“. Godard a explodat în felul lui ireconciliabil, acuzându-l pe autor de cosmopolitism si de viziune conformista, departe de idealurile pentru care luptasera împreuna. Truffaut i-a dat un raspuns pe douazeci de pagini. Degeaba. Stângismul godardian nu accepta compromisul americanizarii, promovarea unei viziuni comercializante.
Nu voi intra prea mult nici în detaliile vietii de familie. Documentarul abia ca da câteva sugestii. Godard inaugureaza „anii Karina“ la Cannes. Truffaut era tatal unor fetite, casatorit cu Madeleine Morgenstern, apoi cu Fanny Ardant. Dupa Anna Karina,
Godard s-a casatorit, destul de repede, cu Anne Wiamzemsky, având sa vietuiasca nonmarital alaturi de o alta Anne (Marie Mieville), dupa 1979.
Îi leaga si altceva, în planul distributiei – Jean-Pierre Léaud. Dupa moartea lui Truffaut, care-l consacrase ca Antoine Doinel, Léaud cauta sa se distanteze de Godard. Nu i-a raspuns, din aceleasi considerente, nici autorului documentarului. Ca si Godard, ceea ce i s-a si reprosat lui Emmanuel Laurent. Undeva, într-o publicatie braziliana, cu ocazia prezentarii filmului în acest an în câteva mari orase, dar în primul rând la Rio de Janeiro, regizorul comitea o bizara impolitete fata de supravietuitorul acelor dispute. Laurent motiva absenta lui Godard prin faptul ca el este extrem de fragil din punct de vedere psihic, pe de o parte, iar pe de alta, considerând, aprioric, ca acesta nu ar fi avut „mare lucru de spus“. Asa sa fie oare? Când esti departe de Franta, de Europa, tocmai la Guadalajara sau la Sao Paolo, reprezentând totusi propriul film, care are, fara îndoiala, valoarea lui trans-auctoriala indeclinabila, îti poti îngadui totusi si sinceritati care costa? Îi adusese alaturi, sa nu uitam, si razboiul cu Malraux, pentru repunerea în drepturi, la conducerea Cinematecii Franceze, a lui Henri Langlois.
Invidios si astazi, Godard accepta cu greu ca la 3 iunie 1959 filmul „Cele patru sute de lovituri“ a triumfat la Cannes, unde un an mai târziu venea si el cu „A bout de souffle“ („ Cu sufletul la gura“). Cei doi autori ai documentarului fac unele trimiteri, pedalând pe chipul actritelor preferate. O vezi pe Dephine Seyrig, de pilda, dar mai apare o asociere bulversanta: Jean Seberg, urmata de chipul în groplan al actritei fetis a lui Dreyer, Falconetti. Unde sunt acum acesti fosti cineclubisti din Cartierul Latin? Cât de mult i-a despartit viata ca vreodata, reasezând lucrurile în matca lor, istoria cinematografului sa-i considere fraterni într-una si aceeasi ofensiva estetica si, dincolo de toate, sa-i interpreteze critic la justa lor valoare? Greu de raspuns.
Convenienta lor ca si complicitatea nu au tinut prea mult timp. Gestul ambiental al afirmarii ca exponenti ai Noului Val, mai exact ca doua dintre fetele cele mai relevante ale acestuia, are cu mult mai multe aspecte înca neelucidate. Cât a contat diferentierea lor estetica? Ce importanta putem atribui scaderii drastice a interesului publicului fata de spectacolul cinematografic, chiar si fata de filmele celor doi? Important este sa le studiem opera, fara partinire, acordând fiecaruia atentia meritata.
Sunt, desigur, cu mult mai mult de „patru sute“ loviturile pe care, asemenea mersului pe sârma, „cu sufletul la gura“, documentarul ni le propune provocator, în impactul cu friabila istorie la zi a unei arte despre al carei viitor stim, deocamdata, atât de putin. „Deux de la Vague“ îndeamna sa-i descoperim si sa-i asezam la locul lor nu doar pe cei doi, dar si Valul Nou în întregul sau, cu pleiada (lista din care nu pot lipsi, între altii, Chabrol, Rohmer, Rivette, Resnais) ce i-a dat consistenta. Pornind de aici, putem avansa unele considerente si fata de alte valuri cinematografice, de la noi si de aiurea. Astfel, documentarul aici comentat nu este doar o lectie de viata, cum aratam, ci si una de teorie si istorie a artei filmului.
Vineri,de ziua minciunelelor, ora 19 FIX, in Scart Loc Lejer, avem Leningrad Cowboys go America, un film regizat in 1989 de Aki Kaurismaki, mai precis mult comic de situatie si limbaj (finlandeza. ha!). 
