Songs from the second floor

Vineri, 4 martie, ora 19 FIX, in Scart Loc Lejer, il avem pentru prima data pe Roy Andersson cu filmul Songs from the second floor.

Un articol despre Roy Andersson si activitatea sa cinematografica, si in special despre filmul Songs from the second floor, scris de ANDHRA pe gingergroup.ro.

Roy Andersson e cu siguranţă un exponent al cinematografiei suedeze contemporane, deşi acest statut nu se bazează câtuşi de puţin pe productivitatea lui în ceea ce priveşte filmele de scurt sau de lung metraj. Am o slăbiciune pentru el, pentru că drumul lui nu tocmai lin în cinematografie îl umanizează. A încercat, i-a fost teamă, a greşit, s-a necăjit, a reîncercat. Iubesc oamenii sensibili, care au în desagă împletituri de eşecuri şi reuşite. Şi dincolo de sinusoida activităţii lui, claritatea cu care transmite nişte mesaje greoaie m-a fascinat întotdeauna.

Succesul din 1969 cu A Swedish Love Story nu l-a impulsionat să continue pe acelaşi stil regizoral, ci l-a speriat până în pragul pasivităţii depresive. Un film atât de aclamat îl obliga ca următorul să fie cel puţin la fel de reuşit. Aşa că 6 ani mai târziu a trecut de la ilustrarea impresionantă a unei iubiri adolescentine la una şi mai dramatică, Giliap; atât de forţat dramatică încât a fost acuzat că a exagerat şi că a realizat filmul într-un stil amator. Evident, teama lui de după debut luase deja forma unei profeţii.

Şi tind să cred că pauza de 25 de ani pe care a luat-o în film arată consecinţa acestei nereuşite. S-a îndreptat către regia de spoturi publicitare, unde a fost mereu aclamat. Ingmar Bergman, altfel un non-simpatizant al lui Andersson, l-a numit cel mai bun din lume în această arie. Totuşi, pentru Andersson aceşti ani au fost doar un cumul de experienţă, el neîncetând vreodată să îşi dorească să facă filme.

În 2000, după un travaliu de câteva luni care a durat 4 ani, a produs aici-comentatul omagiu adus poetului peruan César Vallejo, Songs from the Second Floor, poate nu tocmai uşor digerabil, însă pe deplin demn de efortul de a fi măcinat.

Un fel de festival condensat de scurt metraje, realizat de Andersson pe tema tendinţelor sociale actuale, care zguduie şi dărâmă. Toate secvenţele, aparent haotic sudate, sunt foarte stabile coerente şi dense, cărând în ele mesajul filmului la fel de bine cum o face el însuşi, ca întreg. La fel de uluitor este şi faptul că cele mai multe dintre scene (dacă nu chiar toate) sunt amestecuri aproape sinistre de tragism şi comic. Degradarea morală a indivizilor şi de fapt a societăţii este înfăţişată dur, dar şi ironizată prin cadre/replici de un comic mai negru decât negrul. Nici unul din şirurile narative împletite nu e scutit de această convieţuire.

După prima vizionare a filmului eram convinsă că toate decorurile conţineau numai tonuri oscilând între alb, gri şi negru. A doua oară când l-am urmărit s-au întrezărit însă nuanţele, premeditat estompate. Îndemnate la discreţie, aproape îşi pierd proprietăţile cromatice şi personalitatea.

Coloana sonoră e şi ea intenţionat austeră; în principiu absentă dar când e, are o aromă funerală sau (fix de două ori pe parcursul filmului) angelică.

Songs from the Second Floor a fost filmat în totalitate static şi cadrele sunt lăsate să alunece fără grabă, dar de cele mai multe ori această lipsă de viteză e compensată prin faptul că pe fundalul acţiunii se derulează o semiacţiune, care uneori o accentuează pe cea dintâi. Alteori contrastează prin registru cu ea; balans şi joc de nervi între tulburător şi amuzant. De exemplu, unul din personaje caută exasperat o cale de a-şi câştiga existenţa după ce şi-a incendiat propria firmă încercând să escrocheze casa de asigurări. Pentru consiliere îşi vizitează aşadar un prieten care comercializa crucifixe de toate mărimile pentru toţi, iar când ajunge la el, acesta este implicat într-o discuţie intensă cu un terţ. Tot aerul sobru al situaţiei este împrăştiat când unul din obiectele de cult rămâne prins într-un singur cui şi începe să se bălăngăne pe fundal.

Veşmintele suprarealiste încep cu titlul care trimite cu gândul la rai (de unde şi cele două petice muzicale angelice), continuând cu grupuri de oameni care merg pe stradă şi se autoflagelează şi terminând cu întoarcerea morţilor printre vii – ca o proiecţie a sentimentului de vină individuală (un domn îndatorat este bântuit de creditorul lui de a cărui moarte se bucurase pentru că astfel a scăpat de obligaţie) şi colectivă (un tânăr evreu rus executat pribegeşte pentru a-şi găsi sora, la fel de executată).

Andersson păstrează însă nişte crâmpeie de realitate, verosimile şi hilare, cum ar fi o idilă clasică dintre un doctor şi asistenta lui sau disperarea cu care o soţie îi cere atenţie soţului ei obsedat de muncă.

Multe dintre planurile urmărite au ca miez o dramă individuală, de obicei nebăgată în seamă de ceilalţi sau în cel mai bun caz, tratată cu superficialitate. Un om de afaceri (Kalle) îşi incendiază magazinul de mobilă, un angajat (Lasse) este concediat după 30 de ani de devotament într-o firmă, un imigrant este snopit în plină stradă, sub ochii unui grup de oameni care aşteaptă autobuzul în staţie, un alt domn îşi prinde mâna în uşa de la tren şi când după lungi chinuri îi este eliberat membrul din menghină (dar fără degete), este consolat spunându-i-se că situaţia nu este chiar atât de gravă.

Mai degrabă în contrabalans decât în contrast cu acestea sunt scenele cu tentă suprarealistă, dense spre greoaie. O fetiţă este sacrificată prin aruncare într-o prăpastie, în urma deciziei unui consiliu de intelectuali trecuţi de primele cinci tinereţi. La un spectacol de iluzionism, prestidigitatorul îi spintecă de-a binelea burta unui bărbat care se oferă voluntar pentru a participa la scamatorie, iar morţii se confundă cu viii atât din cauza unei coexistenţe neforţate cât şi prin aspectul cadaveric al tuturor personajelor.

Există şi o ramură care intră în prima categorie ca formulare şi în a doua din punct de vedere al tâlcului. Religie. Blasfemie. Ajuns la ananghie, Kalle este sfătuit să se implice în comerţul cu crucifixe, argumentându-i că este începutul de mileniu, când oamenii îşi aduc aminte de Iisus. El acceptă pentru că deduce că nu va prinde şi debutul următorului mileniu, deci tentaţia de a prinde aşa o ocazie e mare. Doi tineri internaţi în ospiciu concluzionează că Iisus nu a fost ucis pentru că era Fiul lui Dumnezeu, ci din cauza mărinimiei lui excesive. Iar în final, se dovedeşte că a spera să scoţi profit din comercializarea crucifixelor (“reprezentări ale unui ratat”) este o inepţie.

Singurul nucleu care îşi ramifică şi desfăşoară firul aproape constant pe durata filmului este viaţa lui Kalle, cel cu care începe de fapt filmul şi care e un soi de rezumat al mesajului. Nu îşi asumă nici una dintre greşelile grave făcute, se victimizează în permanenţă şi îşi găseşte justificare aproape pentru orice în vorbe ca “Sunt doar un om. Un om trebuie să lupte ca să pună ceva de mâncare pe masă. Şi ca să se distreze”, rostite cu o nelipsită emfază şi cu o voce tremurândă.

Beloved be the one who sits down. (César Vallejo Stumble between two stars)