Vineri, 11 iunie, la ora 19 30, in Scart Loc Lejer ne uitam la filmul Goodbye Lennin(2003), regizat de Wolfgang Becker.
Good Bye, Lenin!, o producţie Germania, 2003, premiile Academiei Europene de Film, pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Daniel Bruhl) şi Cel mai bun scenariu (Bernd Lichtenberg), este un film despre pierderea raportului dintre real şi imaginar şi eşuarea în iluzie, ca mod de existenţă, ca a doua natură. Pentru tratarea temei propuse, printr-un joc dezinvolt, în registrul comic şi dramatic, cu rezonanţe tragice, autorul foloseşte istoria, ca pretext. Suntem introduşi în ambianţa şi atmosfera tensionate ale Berlinului aflat în componenţa Republicii Democrate Germane, un stat artificial, utopic, devenit antiutopic, după încetarea războiului rece, din 1985, într-un proces ireversibil de destrămare a lagărului socialist, cu câteva zile înaintea demolării Zidului Berlinului, în octombrie 1989. Christina (Katrin Sass), învăţătoare sau profesoară, dar şi constantă şi entuziastă militantă pentru progresul social al compatrioţilor, animată şi de un ideal internaţionalist, cu doi copii, Alex (Daniel Bruhl) şi Ariana (Maria Simon), al cărei soţ, intelectual, medic, a rămas în Republica Federală Germania în urma unei deplasări, unde şi-a întemeiat o nouă familie, are o puternică înclinare spre iluzionare, spre mistificare, spre idilism, spre un romantism, de acum anacronic, pe fundalul unor trăsături specifice şi definitorii ale genotipului căruia îi aparţine, cel nordic, germanic, şi anume gustul pentru fantastic şi oniric, pentru demoniac şi vizionarism subiectiv. Împrejurările istorice anormale şi o evidentă fragilitate caracterologică şi temperamentală, o disponibilitate disproporţionată spre emotivitate, i-au stimulat aceste trăsături, imprimându-i o tensiune particulară, sub forma construirii unei suprarealităţi comode şi stabile, devenită a doua natură, mod de existenţă. Această suprarealitate era însă realitatea sistemului social-politic din care făcea parte, a statului al cărui cetăţean era, R.D.G. Coincidenţa între lumea imaginată de Christina, sistem şi stat, pe care le sprijinea şi le apăra şi de care era sprijinită şi apărată, precum şi acordul perfect dintre cei doi parteneri au generat un sentiment reciproc de cointeresare şi securitate. Individul se confunda cu sistemul, cu statul, după cum sistemul şi statul se confundau cu individul, creând impresia unei perfecte armonii (în fond, individul era manipulat cu abilitate, fiind permanent menţinut într-o stare de beţie, de beatitudine, acceptând cu ipocrizie acest târg sau simţind că el vine în întâmpinarea unor suficienţe ori frustrări). Apetitul Christinei pentru iluzionare ne relevă şi alte trăsături: lipsa de voinţă, laşitatea, teama de schimbare. Sistemul social-politic sau statul au procedat la fel, ascunzând supuşilor contradicţiile de care erau măcinate, în planurile intern şi extern. În fond, aceasta era şi natura sistemului, a statului, cu toţii uniţi prin complicitate în iluzionare. Chiar dacă raportăm cazul R.D.G.-ului (sau al celorlalte ţări aflate sub ocupaţia fostei U.R.S.S.), la condiţiile nefavorabile ale acelui moment istoric, nu se poate pune în discuţie prezumţia de nevinovăţie. Însă dacă sistemul, la nivel macrosocial, în noi condiţii istorice, favorabile, a putut să rezolve aceste contradicţii, demolarea Zidului Berlinului fiind simbol şi argument în sensul acesta, el nu a putut să le rezolve, în egală măsură, şi la nivel microsocial. Bineînţeles, structura defectuoasă a Christinei a avut un rol hotărâtor în desenarea traiectului ei existenţial. Existenţa ei, de acum în dezacord cu mersul firesc al istoriei, a devenit anacronică, sinucigaşă. Cele două atacuri de cord, îndelungata stare de comă, persistenţa în suprarealitatea unei societăţi utopice, artificiale, cu sprijinul propriilor copii (care nu pot fi, nici ei, absolviţi), i-au grăbit moartea, nu ca o salvare, ci ca o pedeapsă, ca un verdict meritat şi justificat, atât moral, cât şi juridic. Una dintre primele fotograme ale filmului, unde întreaga familie petrece un sfârşit de săptămână, undeva la ţară, într-o ambianţă şi atmosferă idilice, tradiţionala casă din pădure unde copiii o duc, tot la un sfârşit de săptămână, pe mama lor, legată la ochi, pentru a mări surpriza unei privelişti trucate, ca şi camera din propria casă, în care Christina este izolată, după aducerea de la spital, simbolizează însuşi statul ideal, utopic, artificial, o mistificare, R.D.G.-ul. Înainte de toate, propriul ei călău, Christina este şi o victimă a celorlalţi, a unui sistem aparent uman, dar inuman printr-o nesăbuită şi imposibilă aspiraţie la egalizarea şi egalitatea tuturora. Realizat cu detaşare, ceea ce justifică şi explică viziunea demitizantă, desacralizantă, invenţia comică şi tonul ironic, uneori ridiculizant (excesul de americanizare), alteori persiflant (statuia lui Lenin, cărată de o imensă macara, pe deasupra Berlinului de Est, cu mâna întinsă, într-o patetică pornire de vizionarism sau parcă cerşind), filmul lui Wolfgang Becker transmite o tonică încredere în valorile create de om, un optimism reconfortant în puterea şi voinţa celor care vin, ale tinerilor, de a crea o lume mai bună şi mai dreaptă. Şi această încredere este lipsită de orice intenţie moralizatoare, ea fiind doar expresia firescului şi necesarului într-un proces continuu al devenirii.
