miercuri, 7 decembrie 2011
Christmas Prom
Este un eveniment caritabil, cu tema Craciunului, organizat de Consiliul Local al Tinerilor Timisoara. Sala va fi impodobita pentru Craciun, pentru a crea o atmosfera placuta si calda. Tot in cadrul proiectului va fi organizat un concurs de Miss&Mister, prin intermediul caruia tinerii participanti vor putea castiga premii substantiale. Concursul are ca scop stimularea creativitatii tinerilor prin crearea unor costume cat mai interesante de Craciun, dar si verficarea cunostiintelor legate de aceasta sarbatoare importanta printr-un set de intrebari care le va fi adresat.
Pretul unei invitatii este de 10 lei si poate fi achizitionata de la reprezentantii Consiliului Local al Tinerilor din Timisoara din fiecare liceu.
Proiecție ”Особенности национальной охоты”
Особенности национальной охоты (Peculiarities of the National Hunt), o comedie splendidă a lui Aleksandr Rogozhkin, regizor și al filmului Kukushka. Un umor special, autentic și autohton. Tânărul finlandez ”Raivo” hotărăște să studieze din interior trasăturile și obiceiurile vânătorii rusești. Pentru ca studiul său să se realizeze, el se alătură unui grup de bărbați ”căliți” în frunte cu un fost general de armată. Aventura ia amploare, iar fiecare secundă petrecută în pădure devine o anecdotă, o glumă sau în general o COMEDIE DELICIOASĂ.
Nelipsita VODKA își face efectul și degajează doar voie bună și momente minunate.
Imagine cu imagine, tabloul e completat de frumusețele naturii pure rusești.
Un film ce elucidează pentru necunoscători tradițiile și obiceiurile rusești, deși la un mod hiperbolizat, reușesc să transmită bunătatea sufletului venit din inima slavă.
Dacă vă doriți 93 de minute de râs neîntrerupt în a 9 zi de decembrie, vă așteptăm în Cuib d'Arte
Pentru unirea interculturală în condițiile neprielnice ale mamei naturi.
joi, 24 noiembrie 2011
Proiecție ”This is England”
Cel mai englezesc film britanic! Bazat pe experiența personală a regizorului (Shane Meadows), This Is England spune povestea lui Shaun, un copil de 12 ani care a crescut fără tată, care a murit în războiul din insulele Falklands, în regiunea de nord a Angliei. Acțiunea se petrece în vacanța de vara a anului 1983, scoțând în evidența transformarea personajului dintr-un tânăr neîngrijit care deplânge moartea tatălui sau, într-un bătăuș ras în cap, a cărui atitudine furioasă și provocatoare este îmbrățișată de o banda locala de skinhead-eri. Luat sub aripa lor protectoare, Shaun reușește să crească în rigida societate engleză a anilor 90.
Atmosfera sumbră a Angliei din anii '83 când Doamna de Fier era la putere, în contextul unui inutil și nedorit război dus intre englezi și argentinieni pentru Insulele Falkland. Tot atunci Anglia era în Epoca de Aur a muzicii rock, punk, iar stilurile vestimentare trebuiau să reflecte nonconformismul și personalitatea individului. Totodată este atinsă și problematica rasismului și xenofobismului, foarte accentuate în acea perioadă.
Datorită expunerii acestor aspecte în context britanic, reconfirmându-ne faptul ca poporul englez are atitudinea unui popor mândru, cu complexe de superioritate, comod și totodată xenofob. Acest fapt rezida din secole întregi de naționalism solid în istoria Marii Britanii. Astăzi bine, ieri în conflict:'This is England' and you can't have it!!!
Vineri, în Cuib d'Arte, haideți să bem un ceai englezesc!
**Mama copilului de 13 ani din rolul principal, Sharon Turgoose, a murit pe parcursul filmărilor, iar filmul îi este dedicat.
joi, 17 noiembrie 2011
Proiecție ”La science des rêves”
Dacă îți place să visezi și să zbori dincolo de nori, alătură-te nouă, vineri, în Cuib D'Arte! O seară de vis cu vis și vise! Comedia romantică ”La science des rêves” (The Science of Sleep) este un film fantastic cu Gael García Bernal, o delicioasă poveste de dragoste despre un tânăr care trăiește în vis și reverie tot ceea ce își dorește și nu îi este accesibil în viața reală.
Stephane Miroux (Gael García Bernal) lucrează la elaborarea unui calendar pentru o companie. Atunci când se îndrăgostește de vecina lui de vis-a-vis, timidul Stephane plonjează într-o extraordinară poveste amoroasă, trăită însa doar în plan imaginar. Mai realistă din fire, fata încearcă sa găsească o soluție pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ pe acest Făt Frumos cel Visător. Stephanie (Charlotte Gainsbourg) se plictisește, iar Stephane încearcă să găsească o soluție în lumea în care se simte cel mai bine: în nori, în extraordinara lume a imaginației.
Tranziția subtilă dintre vis și realitate creează un minunat și încurcat fir narativ. Reverie vs pragmatism sunt cele două părți definitorii pentru protagoniștii noștri și anume. Fiecare din noi știe mai bine pe ce parte a baricadei este.
Până atunci Somn Ușurel și VISE COLORATE!
miercuri, 2 noiembrie 2011
Proiecție ”Wendy and Lucy”
Vinerea aceasta, cu voie și/sau de nevoie proiectăm filmul ”Wendy and Lucy” de Kelly Reichardt. Un film despre incertitudinea și surprizele vieții, dar mai întâi despre prietenia dintre om și câine. Tânăra Wendy, indecisă și la începutul vieții de adult, pornește în căutarea unui job pe perioada verii în Alaska, ea fiind originară din Indiana. Cu un itinerar bine pus la punct și însoțită de unica sa prietenă, necuvântătoare - Lucy.
Din nefericire, soarta nu îi este favorabilă, așa că în Oregon mașina se defectează și Wendy e pusă la încercare nu odată. Din acel moment viața sa se transformă într-o succesiune de conflicte și discriminări din partea societății. Pierderea unicului sprijin, Lucy doar agravează situația dificilă.
Dacă sunteți interesați de rezultatele tinerei protagoniste și a amicei sale, vineri, 04.11.2011, de la ora 18 și FIX, în Cuib d'Arte, la o ceașcă de ceai sau un vin fiert asortat cu chef de discuții totul vă stă la dispoziție.
Un proiect semnat CLTTM, despre și pentru tineri!
joi, 27 octombrie 2011
Proiecție ”The Cuckoo” (Кукушка)
Septembrie 1944, Finlanda se retrage din al II-lea război mondial, fapt ce dă naștere unei controversate povești dintre un soldat finlandez, abandonat, o femeie laponă și un căpitan rus, acuzat de corespondență anti-sovietică. Tentativa de relaționare dintre cei trei oferă o consolare reciprocă.
Veiko, tânărul soldat finlandenz, abandonat și pironit de stânci în singurătate i-a fost semnat ”contractul de moarte” prin faptul că era îmbrăcat în uniforma germană.
La celălat pol, Ivan, căpitanul rus este izgonit și condamnat de spionaj, victimă a unui bombardament, acesta își pierde cunoștința.
Anni, o femeie laponă, a cărui bărbat a fost recrutat la război, îl găsește pe Ivan, inconșient, în timp ce căuta mâncare și îl aduce la adăpostul său. Nu după mult timp, Veiko se alătură celor doi în speranța de a se elibera de cătușe.
O barieră interculturală și de comunicare îi împiedică pe cei trei să comunice efectiv, fapt ce le complică existența substanțial.
Aleksandr Rogozhkin trece ușor de la imaginea celui de-Al II-lea Război Mondial la imaginea individuală a celor trei protagoniști. Războiul să dă între cei doi bărbați pentru locul de lângă femeia misterioasă.
”The Cuckoo” este un altfel de film despre război, e o dramă și o comedie simultan despre trei suflete pierdute.
Războiul este esența omului, imposibil de omis, însă capabilă să omoare emoțiile și sentimentele plăcute, ea distruge și speranțele.
Vă așteptăm în Cuib d’Arte de pe Str. Mărășești nr. 14, ca în fiecare vineri între orele 18:00 și 21:00 la o ceașcă de ceai și chef de vorbă!
duminică, 16 octombrie 2011
Proiecție ”A swedish love story”
”Lumea nu este facuta pentru oamenii singuri” spune Lasse, tatal lui Par, dupa ce cortina s-a ridicat.
Un film din 1970, de Roy Anderson, care a devenit un hit cultural, deoarece conține o poveste configurată simplu și onest. Filmul urmărește istoria a doi tineri suedezi, Annika, o fata bogată de oraș și Par, un baiat simplu de la sat. O poveste banală, ați spune voi, însă veți da greș. Defapt este o istorie care te copleșete prin candoarea și căldura sa. Toate își au un început, un punct de pornire, A Swedish Love Story, este transpunerea pe film a incipitului emoțional.
Filmul lui Anderson descrie cu un efort surprinzător dragostea adolescentină celor care nu au experimentat-o, onestă, gingașă și frumoasă. Camera surprinde cele mai mici, dar importante detalii : unui simplu suspin sau tic nervos i se acordă atenția cuvenită pentru a contura și mai bine portretele personajelor. Anderson reușește prin film să analizeze tipicul uman, păstrându-i totuși intimitatea.
În 1970 filmul a fost nominat pentru ”Golden Bear” , la Festivalul Filmului de la Berlin. În același an, filmul câștiga premiul special al Jurnaliștilor - UNICRIT.
Filmul NU face parte din seria ”Povești siropoase pentru adolescenți” și nu conține kitsch-ul cei din jur.adolescentin supradozat de cineaști. Este un film pur despre dragoste așa cum este EA (la început).
+ BONUS
După vizionarea filmului vom duce o mini ”dezbatere” despre cum e defapt ”confruntatrea” adolescenților cu ei înșiși.
Cinemateca Revine!
După o lungă și simțită absență Cinemateca decide să revină și nu oricum, ci cu o nouă locație și noi filme care să ne “cineculturalizeze”. Începând de Vineri, 21 Octombrie vă așteptăm în Cuib d’Arte de pe Str. Mărășești nr. 14 între orele 18 și 21 pentru vizionarea primului film din multele ce vor urma.
sâmbătă, 28 mai 2011
Festivalul caritabil "Hope for Kids"
Consiliul Local al Tinerilor Timisoara (CLTTm) in parteneriat cu Institutul Intercultural Timisoara organizeaza in data de 3 iunie 2011, ora 13:00, festivalul caritabil ,,Hope for kids". Acesta va avea loc la Sala Capitol a Filarmonicii Banatul Timisoara.
Acest festival are ca scop strangerea de fonduri pentru 3 case de copii ce fac parte din fundatia Siguranta pentru Copii din Romania si pentru restaurarea salii Colegiului National ,,Ion Vidu".
Vom avea ca invitati pe: Paradise city, Ansamblul de percutie Spash, trupa de dans Salsa Bonita si multi altii.
Biletele vor fi vandute de catre membri ai consiliului in scoli si la Filarmonica. Pretul de plecare va fi de 5 lei si se vor putea face donatii in cadrul festivalului.
Finantatori: YouthBank
Parteneri: Casa Studentilor, Inspectoratul ScolarJudetean Timis, Filarmonica Banatul Timisoara, Bee Active, Continental, BRD Groupe Societe Generale, Asociatia pentru Relatii Comunitare, Zile si Nopti, Radio ZU, Adevarul de seara, Radio Timisoara, TVR Timisoara, Ziua de Vest, Timisoreni.ro
vineri, 8 aprilie 2011
Eric Rohmer, pentru prima data la noi
miercuri, 30 martie 2011
Ziua minciunelelor, la noi
luni, 28 martie 2011
Tanar migrant in Timisoara
La seminar vor participa, alături de membri ai comunităţilor de străini proveniţi din state ne-membre ale UE, reprezentanţi ai Oficiului Român pentru Imigrări, ai administraţiei locale, ai altor instituţii publice şi ai unor organizaţii neguvernamentale din Timişoara.
Scopul seminarului este de consolidare a mecanismului de consultare a migranţilor din Timişoara, cu accent pe viaţa tinerilor, prin implicarea activă a autorităţilor, a societăţii civile şi a comunităţilor de migranţi.
Vom dezbate împreună următoarele teme:
- Situaţia tinerilor migranţi în Timişoara
- Accesul la sistemul educaţional (formal / non-formal)
- Integrarea socială a tinerilor cu părinţi RTT (resortisanţi ai ţărilor terţe)
- Accesul pe piaţa muncii a tinerilor cu părinţi RTT şi munca la negru
- Oportunităţi de practică religioasă în ţara gazdă
Vino şi spune-ne cum vezi tu lucrurile !
miercuri, 16 martie 2011
Seraphine
luni, 14 martie 2011
RIUF, here we come! :)
vineri, 11 martie 2011
Truffaut si Godard
Redacteaza primele articole pe care le scrie pentru Travail et Culture, in 1950, unde s-a angajat cu ajutorul criticului André Bazin. A incercat sa lucreze in armata, unde s-a angajat, dar neputand suporta viata cazona, dezerteaza. Este judecat de un tribunal militar si inchis. Tot multumita lui André Bazin este reformat.
In 1953 François Truffaut a publicat articole pentru Cahiers du cinéma. Un an mai tarziu, face primul sau scurt metraj, Une Visite. In 1956 il gasim ca asistent al marelui Roberto Rossellini. In 1957 se casatoreste cu Madeleine Morgenstern si are doua fete, Laura si Eva. Divorteaza in 1964.
In 1958, filmeaza Les Quatre Cents Coups, care este imediat un succes, deschizand portile miscarii Nouvelle Vague si deschizand si portile carierei sale mondiale. Mai are un copil, o fata Joséphine, nascuta la 28 septembrie 1983, rezultatul legaturii pe care o are cu Fanny Ardant. Va face filme pana cand in ziua de 21 octombrie 1984, cand, la Neuilly-sur-Seine, din cauza unei tumori cerebrale, s-a stins din viata. A fost inmormantat in cimitirul Montmartre din Paris.
De notat este faptul ca aparea ca actor in multe din filmele sale, La Chambre verte (1978), La Nuit américaine (1973), L'Enfant sauvage (1970) si de asemeni in filmul lui Steven Spielberg, admirator al lui Truffaut, Intalnire de gradul III in 1977 in rolul savantului francez Claude Lacombe. Cu toate acestea François Truffaut nu s-a considerat niciodata un adevarat actor.
A ecranizat numeroase romane : Tirez sur le pianiste de David Goodis, Jules et Jim de Henri-Pierre Roché, Fahrenheit 451 de Ray Bradbury.
Alte filme de Truffaut sunt scenarii originale scrise de scenaristii Suzanne Schiffman sau Jean Gruault, cum ar fi La Nuit américaine, film recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film strain in 1973, sau Le Dernier Métro, film recompensat cu 10 premii César. Printre actorii care au colaborat cu Truffaut se numara: Isabelle Adjani, Fanny Ardant, Nathalie Baye, Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Gérard Depardieu, Jeanne Moreau.
Fiul unui medic si al unei fete de bancher elvetian ,a studiat etnología la Sorbona. Aceasta a fost perioada in care si-a descoperit pasiunea pentru cinema .In 1950 a inceput sa lucreze pe post de critic de cinema la diverse reviste , cum ar fi : Cahiers du Cinéma, in care se folosea de pseudonimul Hans Lucas. La moartea mamei in 1954, s-a mutat din nou in Elvetia unde a lucrat ca zidar ,lucru care i-a servit ca material in primul sau documentar , Operation Béton. Se intoarce la Paris si in timp ce lucra la Cahiers du Cinéma, filma scurt metraje : Une femme coquette si Tous Les Garçons S´Apellent Patrick in 1955 si 1957 .
In vara lui 1959 incepe filmarile la primul sau lungmetraj , À bout de souffle dupa un scenariu scris de Truffaut si cu colaborarea lui Claude Chabrol. Filmul , avandu-l in distributie pe Jean-Paul Belmondo si Jean Seberg a fost o revolutie in maniera de a filma ,de a utiliza tehnici , considerate pe atunci neortodoxe , cum ar fi , filmarea tinand camera de filmat in maini , utilizand docmentarul , sau sarind de la un plan la altul .In ciuda faptului ca nu a luat nici un premiu la Cannes , a castigat Ursul de Aur la Festivalul de la berlin ca si premiul Jean Vigo.
In 1961 se casatoreste cu actrita Anna Karina, care va juca in numeroase proiecte ale regizorului ..
In anii urmatori , Godard a colaborat ca si alti reprezentati ai la Nouvelle vague ca actor, co-regizor sau a filmat filme apreciate de critica cum ar fi : Bande à part (1964) , Pierrot le fou (1965) , Masculin féminin (1966).
Dupa divortul de Anna Karina si casatoria cu actrita Anne Wiazemsky, Godard a inceput sa aiba vederi de stanga , facand filme de influenta marxista .In 1968 a regizat One plus one, numit m,ai tarziu Sympathy for the Devil, un docmentar care arata cum a fost inregistrata de Rolling Stones aceasta faimoasa piesa .
Incepand din 1970, a inceput sa experimenteze cu diverse formate video, in acealasi timp cu regizarea unor filme mai conventionale , cu mai putina incarcatura politica ca : Tout va bien.
Amici si inamici, pe acelasi „Nou Val“
În mai 2009, sectiunea Cannes Classics îsi încheia programul cu „Deux de la Vague“, voind sa redefineasca astfel constiinta filmului de autor si sa consacre o etapa, la o jumatate de veac de la aparitia celui mai fulminant dintre evenimentele cinematografiei mondiale din ultima suta de ani.
Era un an special, venind parca sa adauge un nou semn la cam fugara reamintire a momentului 1968, când Noul Val iesise puternic în fata, pâna la a face sa se închida portile acelei editii canneze. Documentarul „Deux de la Vague“ este si ecoul acelor procese multiple, dar autorii îl construiesc pe axa a doua biografii artistice de exceptie: Francois Truffaut si Jean-Luc Godard. Ei sunt polii unui discurs care traverseaza istoria unei arte tot mai amenintate sa-si piarda vocatia promovarii valorilor.
Documentarul acesta este, astfel, în primul rând, o lectie de viata. Asa l-am perceput la Cannes, în sectiunea ce gazduia titlurile unor corifei, unde orientarea clasicizanta viza mai ales trecerea unei jumatati de secol de la Premiul de regie atribuit în 1959 capodoperei „Les Quatre Cents Coups“ ( „Cele patru sute de lovituri“) de Francois Truffaut.
Asa l-am revazut deunazi la Mannheim-Heidelberg, într-o sala de la Standhaus, cu spectatori germani nemiscati în fotolii, asa a fost proiectat la Sala „Elvire Popesco“ în zilele Festivalului DaKino si asa a cutreierat el Planeta, ca un remember, venind sa certifice gloria unui curent artistic menit sa scoata din inertie o arta pe cale de a se croniciza.
Dincolo de itinerarul acesta, prin care Noul Val Francez se ofera iarasi si iarasi ca un gest esential în istoria artei a saptea, sa nu trecem peste faptul ca la 3 decembrie 2010 Jean-Luc Godard a împlinit 80 de ani.
Nascut la 6 februarie 1932 la Paris, Francois Truffaut parasea prea devreme aceasta lume, murind într-o duminica de toamna, la 21 octombrie 1984. Incinerat, avea sa fie înmormântat la Montmartre, fara ca bunul lui prieten de altadata, Jean-Luc, sa-l însoteasca pe ultimul drum. Perceputi ca siamezi, cei „doi ai Valului“ devenisera din bunii amici ai afirmarii lor, inamici greu de conciliat. Fiecare, însa, îsi are asigurat locul cel mai din fata, nu doar în spatiul miscarii care a revolutionat cinematograful bunicilor si a facut sa dispara „calitatea franceza“ în vetustetea ei mohorâta, dar si în paginile istoriilor de film universale. Te poti întreba acum ce anume îi adunase la un loc pe acesti barbati de o trufie nemarginita, încât aceeasi idolatrie sa-i faca sa se îndeparteze unul de celalalt.
Semnat regizoral de Emmanuel Laurent (fondatorul unei case de productie, „Films à trois“, autor al câtorva ecranizari, una dupa Maupassant, dar si al unor documentare de scurt metraj), filmul beneficiaza de participarea unuia dintre criticii cei mai în voga ai momentului, Antoine de Baecque, aici în calitate de scenarist. Fost redactor-sef la „Cahiers du cinéma“, critic, istoric si sociolog, el este totodata autorul unei monografii consacrate revistei, coordonator al unei colectii la „Ramsay“ si monograf, printre altii, si al lui Godard. Nu-i vorba, despre Godard au scris, ca si despre Noul Val, si alti critici si teoreticieni dintre cei mai de seama. Printre ei, de pilda, si Michel Marie de la Sorbonne Nouvelle.
„Deux de la Vague“ este întâi si întâi un document în sensul cel mai strict al termenului. Dar este si un gen de nonfictiune artistica. Poti constata cum creste si descreste gloria unei miscari, dar si cum, pe valurile acesteia, sunt proiectati pionii importanti, aceia care dau forta, culoarea si grandoarea. Filmul are un mod cu totul special de a structura materia, dar si de a o face, la rândul ei, structuranta, conform dominantei celei mai active: disputa Truffaut – Godard. Cât erau ei de apropiati, dar si de despartiti, în chiar explozia canneza de la 1968, când s-au strâns, la un moment dat, într-un fel de nisa (colocviul din La Napoule, nu departe de sediul festivalului), unde în cautarea unui consens se întrevedea deja o ruptura ce avea sa explodeze între cei doi. Godard era mult mai orgolios înca de pe atunci si mai insurgent. Truffaut avea o alta conditie a rulajului social. Sa tinem seama ca vietile lor au curs destul de diferit. Godard se stabilea la Paris venind din Elvetia rasfatului familial, cu ascendenta printre slujitorii bisericii, dar si dintr-o latura materna ce avea sa-i confere un aer distant, de independenta financiara, cu aura de descendent al bancherilor genevezi, pe când Truffaut a intrat de la început sub semnul insecuritatii: crescut de bunici, exmatriculat, obligat la reeducare, dus la casa de corectie, cum ar fi la noi, dezertor, închis, spitalizat. Ca si Godard, prieten cu Bazin, se va desparti de acesta, cumva invidios în situatia când un înca foarte tânar regizor îsi îngaduie sa dea lectii de inventivitate teoretica unui critic cu pretentii si cu gloria incontestabila a epocii lui, lovind pe la spate afinitatile cu unii dintre cineastii ironizati. Sa nu uitam ca în avântul sau pamfletar Truffaut îi lua în raspar pe René Clément si Claude Autant-Lara, regizori aflati sub aripa celor de la Cahiers…, a lui Bazin, dar si a lui Doniol Valcroze, cei doi redactori-sefi ai revistei. Lucru bine stiut, Truffaut a marcat decisiv teoria filmului cu articolul manifest „O anumita tendinta a cinematografiei franceze“, aparut în 1954, în numarul 31 al revistei „Cahiers du cinéma“. Se dusese, însa, prea repede pe linia „hitchcocko-hawksiana“, având sa stea de vorba cu autorul „Pasarilor“, în totul mai conciliant. Cu toate acestea, îi suparase pe unul câte unul dintre cei cu care plecase la drum. Momentul „Noptii americane“ (1973) a însemnat o cruciada estetica, o posibila batalie „Hernani“. Godard a explodat în felul lui ireconciliabil, acuzându-l pe autor de cosmopolitism si de viziune conformista, departe de idealurile pentru care luptasera împreuna. Truffaut i-a dat un raspuns pe douazeci de pagini. Degeaba. Stângismul godardian nu accepta compromisul americanizarii, promovarea unei viziuni comercializante.
Nu voi intra prea mult nici în detaliile vietii de familie. Documentarul abia ca da câteva sugestii. Godard inaugureaza „anii Karina“ la Cannes. Truffaut era tatal unor fetite, casatorit cu Madeleine Morgenstern, apoi cu Fanny Ardant. Dupa Anna Karina,
Godard s-a casatorit, destul de repede, cu Anne Wiamzemsky, având sa vietuiasca nonmarital alaturi de o alta Anne (Marie Mieville), dupa 1979.
Îi leaga si altceva, în planul distributiei – Jean-Pierre Léaud. Dupa moartea lui Truffaut, care-l consacrase ca Antoine Doinel, Léaud cauta sa se distanteze de Godard. Nu i-a raspuns, din aceleasi considerente, nici autorului documentarului. Ca si Godard, ceea ce i s-a si reprosat lui Emmanuel Laurent. Undeva, într-o publicatie braziliana, cu ocazia prezentarii filmului în acest an în câteva mari orase, dar în primul rând la Rio de Janeiro, regizorul comitea o bizara impolitete fata de supravietuitorul acelor dispute. Laurent motiva absenta lui Godard prin faptul ca el este extrem de fragil din punct de vedere psihic, pe de o parte, iar pe de alta, considerând, aprioric, ca acesta nu ar fi avut „mare lucru de spus“. Asa sa fie oare? Când esti departe de Franta, de Europa, tocmai la Guadalajara sau la Sao Paolo, reprezentând totusi propriul film, care are, fara îndoiala, valoarea lui trans-auctoriala indeclinabila, îti poti îngadui totusi si sinceritati care costa? Îi adusese alaturi, sa nu uitam, si razboiul cu Malraux, pentru repunerea în drepturi, la conducerea Cinematecii Franceze, a lui Henri Langlois.
Invidios si astazi, Godard accepta cu greu ca la 3 iunie 1959 filmul „Cele patru sute de lovituri“ a triumfat la Cannes, unde un an mai târziu venea si el cu „A bout de souffle“ („ Cu sufletul la gura“). Cei doi autori ai documentarului fac unele trimiteri, pedalând pe chipul actritelor preferate. O vezi pe Dephine Seyrig, de pilda, dar mai apare o asociere bulversanta: Jean Seberg, urmata de chipul în groplan al actritei fetis a lui Dreyer, Falconetti. Unde sunt acum acesti fosti cineclubisti din Cartierul Latin? Cât de mult i-a despartit viata ca vreodata, reasezând lucrurile în matca lor, istoria cinematografului sa-i considere fraterni într-una si aceeasi ofensiva estetica si, dincolo de toate, sa-i interpreteze critic la justa lor valoare? Greu de raspuns.
Convenienta lor ca si complicitatea nu au tinut prea mult timp. Gestul ambiental al afirmarii ca exponenti ai Noului Val, mai exact ca doua dintre fetele cele mai relevante ale acestuia, are cu mult mai multe aspecte înca neelucidate. Cât a contat diferentierea lor estetica? Ce importanta putem atribui scaderii drastice a interesului publicului fata de spectacolul cinematografic, chiar si fata de filmele celor doi? Important este sa le studiem opera, fara partinire, acordând fiecaruia atentia meritata.
Sunt, desigur, cu mult mai mult de „patru sute“ loviturile pe care, asemenea mersului pe sârma, „cu sufletul la gura“, documentarul ni le propune provocator, în impactul cu friabila istorie la zi a unei arte despre al carei viitor stim, deocamdata, atât de putin. „Deux de la Vague“ îndeamna sa-i descoperim si sa-i asezam la locul lor nu doar pe cei doi, dar si Valul Nou în întregul sau, cu pleiada (lista din care nu pot lipsi, între altii, Chabrol, Rohmer, Rivette, Resnais) ce i-a dat consistenta. Pornind de aici, putem avansa unele considerente si fata de alte valuri cinematografice, de la noi si de aiurea. Astfel, documentarul aici comentat nu este doar o lectie de viata, cum aratam, ci si una de teorie si istorie a artei filmului.
miercuri, 2 martie 2011
Songs from the second floor
Vineri, 4 martie, ora 19 FIX, in Scart Loc Lejer, il avem pentru prima data pe Roy Andersson cu filmul Songs from the second floor.
marți, 22 februarie 2011
432
Cu toţii am auzit de filmul care chiar reuşeşte să reprezinte o parte din istoria, şi cultura aş putea zice, a ţării noastre.
L-am văzut, au ba, asta nu contează. O discuţie după film, poze, floricele şi halbe de ceai din Scârţ, vineri, 19 Fix, veniţi!
Din tot filmul sau lipsesc tartorii, securistul sinistru sau comunistul scarbos. Tanarul regizor a intuit magistral: sunt personaje care nu mai au nimic de spus astazi.
Apar meteoric doi militieni si o referinta fugara la “prea-inteleptul”. Atat. In rest, filmul spune ceva despre oameni si abia apoi despre regim. Mungiu ne-a varat reflectoarele in ochi. Dupa 90, marii regizori (Pita, Pintilie) erau obsedati de ceilalti. Stim acum ce au facut Ei, cine erau. Nu stim sau nu mai vrem sa stim cine eram Noi, ne spune Mungiu.
Ne aminteste ceea ce am uitat prea repede: ca nu doar regimul, ci si personajele secundare, anonimii, puteau fi la fel de sinistrii si odiosi. Ca felcerul, de exemplu: monument de cinism, un mic animal viermuind sub comunism. Sau receptionera de la hotel?: un munte de indiferenta. Sau epocala scena de familie: oameni resemnati, adeptii filozofiei lui “ma descurc”.
O filozofie de viata, inainte de 89. Da, eram noi, erau parintii nostri, erau vecinii si prietenii nostri. Ii recunoasteti si va recunoasteti, poate, in filmul lui Mungiu. Aceasta poveste simpla ne aminteste aproape totul.
Este si meritul unei scenografii senzationale, care reconstituie exemplar, in cele mai mici detalii, cenusiul de la sfarsitul anilor 80?: blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentara, pasta de dinti Maxam, autobuzele pe gaz, jambierele de student, pachetul de Kent sau Vikent, moneda obligatorie pentru “a te descurca”.
Ne aminteste de frica. Cadrele intunecate, spatiile stramte, sufocante, aerul imbacsit ne trezesc sentimente speculate cu dibacie de la inceput pana la sfarsit?: frica, groaza, cosmarul. Este si meritul celor trei tineri actori (Laura Vasiliu, Anamaria Marinca si Vlad Ivanov) incarnati parca in trei personaje dintr-o viata anterioara: Gabita, Otilia si domnu Bebe.
M-am gandit apoi?: un film atat de sensibil, realizat de catre un barbat! Da, Mungiu este de o delicatete materna. Despre ce este filmul sau? Despre prietenie, despre devotament si spirit de sacrificiu? Mungiu, sunt convins, n-ar fi de acord. Ar spune simplu: nu, asa era pe atunci. Atat. Ca sa platesti un avort exista si varianta asta: o prietena sa faca sex cu felcerul. Ne salvam cum puteam.
Eu stiu, poate ca nu era nimic eroic pe atunci. Poate ca eram dezumanizati si atat. Oamenii se salvau reciproc. Ori ei, ori sistemul. Micile victorii de zi cu zi impotriva regimului. Punct.
Iata de ce cred ca Mungiu s-a facut atat de usor inteles afara. A ales sa le vorbeasca despre oameni, pentru ca despre regim stiau deja cam totul. Si acum: Mungiu a iesit din derizoriu, din tematici si subiecte locale. Este primul regizor roman care, cu mult curaj, ataca teme universale decupand cu precizie de chirurg un episod din trecutul nostru recent.
Poate fi priceput usor si la Cannes si la Hollywood. Avorturile interzise. Ce poate fi mai actual? Doar ca noi, ca popor, am epuizat deja tema in formele ei barbare, monstruoase si asta trebuia spus onest, asa cum a facut-o Mungiu. Prin tema si stil seamana putin cu filmele lui Almodovar (Vorbeste cu ea) iar prin emotia puternica mi-a amintit de Amenabar (Marea dinlauntru)
Te intrebi la sfarsit cum ne-am putut ingora atata vreme, noi ca popor, propriile drame. Drame aparent minore inainte de 89, banale si cu victime anonime, dar care sfarseau prin a deveni ale fiecaruia dintre noi. Simplu si fara patima, Cristian Mungiu ne scoate putin din uitare. Foarte credibil, foarte autentic.
miercuri, 16 februarie 2011
Almodovar, va rog!
Pedro Almodovar s-a nascut in Calzada de Calatrava, provincia Ciudad Real in anii 50. In anii 70 s-a mutat in Madrid, fara nici un ban sau slujba, dar cu un singur gand: sa studieze cinematografia. A avut multe job-uri sporadice, iar primul aparat de filmat si l-a luat in 1971 moment in care si-a inceput activitatea la National Telephone Company in Spania, ca asistent administrativ. A avut ocazia sa inteleaga clasa de mijloc spaniola, in anii 70, cu dramele si neajunsurile perioadei, o mina de aur pentru viitorul regizor spaniol. Daca ziua era simplu angajat al companiei de telefonie, serile si noptile le petrecea scriind, jucand in piese de teatru sau facand filme; a colaborat cu diverse reviste, a scris povesti, unele din ele fiind chiar publicate. Dupa un an si jumatate de incercari si filmari pe 16 mm, in 1980 a fost facut filmul “Pepi, Luci, Bom”, un film cu buget redus, a catorva incepatori in domeniu, exceptie facand Carmen Maura. In 1986, Almodovar a pus bazele companiei El Deseo. Primul poriect a fost “Low of Desire”. In 1988, filmul “Women on the Verge of a Nervous Breakdown” i-a adus recunoasterea internationala, iar de atunci filmele sale au facut inconjorul lumii. Pana acum, “Volver” a fost cel mai popular film in termeni de ”box office”.
marți, 8 februarie 2011
Exit Through the Gift Shop
Vinerea aceasta, de la 19 FIX, servim un documentar despre povestea unui excentric amator de filme care creaza o capodopera a artei urbane, lungmetrajul ilustrand creatiile lui Banksy, Shepard Fairey, Invader si multi alti artisti de graffiti. Finalitatea acestui experiment se soldeaza cu un muzeu de arta urbana in SUA.
miercuri, 26 ianuarie 2011
O animatie, ca de mult nu am mai avut!
"Valse avec Bachir", producţia regizorului israelian Ari Folman, a adăugat Cesarul la palmaresul ce mai include, printre altele, Globul de Aur pentru cel mai bun film străin şi premiul scenariştilor americani pentru cel mai bun scenariu de documentar. Filmul prezintă călătoria regizorului pentru a afla adevărul despre o misiune a armatei israeliene de la începutul anilor '80, în urma căreia şi-a pierdut memoria. În 1982, în timpul Operaţiunii" Pace pentru Galileea ", tanarul Ari Folman, in varsta de doar nouăsprezece ani, a făcut serviciul militar. Douăzeci şi patru de ani mai târziu, în 2006, el s-a întâlnit cu un prieten din acea vreme, Boaz, care i-a spus despre un vis ciudat pe care il are în fiecare noapte timp de mai bine de doi ani, conturandu'se doar câini ucişi în timpul războiului.