Louis de Funes

Vinerea aceasta, 17.12, ne uitam la Aventurile lui Rabbi Jacob, in rol principal avandu'l pe Louis de Funes . Va asteptam ca deobicei la ora 19 FIX in Scart Loc Lejer.

Dupa, cine are chef, ne invioram cu Shorts Up-ul de la Casa Studentilor, de la ora 22.

Louis Germain David de Funès de Galarza s-a nascut in Courbevoie, Franta la 31 iulie 1914. Pianul a fost mica lui pasiune. A renuntat la scoala si a lucrat ca pianist de jazz la Pigalle facindu-si clientii si sa rida datorita grimaselor sale. A studia un an de actorie la scoala Simon. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a continuat sa studieze muzica si s-a indragostit de o secretara numita Jeanne de Maupassant (nepoata a lui Guy de Maupassant). S-au casatorit in 1943 si au avut 2 copii nscuti in 1944 si 1949. Si-a facut debutul in film in 1945, la virsta de 31 de ani si a jucat aproximativ o suta de roluri de film in urmatorii 20 de ani. Faima internationala a cunoscut-o dupa rolurile interpretate in 'Le gendarme de St. Tropez' - "Jandarmul din Saint Tropez" si in trilogia Fantomas. In anul 1968, Funes a fost votat actorul favorit in Franta. De asemenea a ramas foarte popular in Europa aniilor '70. A continuat, de asemenea, sa cinte la pian colaborind la compunerea muzicii unor filme. Supranumit "omul cu 40 de expresii faciale pe minut", Funes a interpretat peste 130 de roluri in filme si 100 de roluri in teatru.

Pam pam pa pam

Vineri, 3.12, vom sarbatori aniversarea noastra, primul an de cinemateca, iar filmul a fost ales expres pentru a sarbatori acest eveniment. Sunteti curiosi de ce ne uitam la Being John Malkovich, realizat de Spike Jonze, de la ora 19 FIX?


Craig, un papusar, descopera o usa ciudata in biroul sau, care se dovedeste a fi un portal ce duce in mintea faimosului actor John Malkovich. Dupa ce intra in portal, el petrece 15 minute in mintea actorului, fara stresul cotidian.

La fel sunt si proiectiile din fiece vineri din Scart Loc Lejer. Sunt momentele in care uitati ce se intampla in spatele cortinei din Camera Artistilor din Scart, si savurati filmele.

La cat mai multe vineri cu filme unu' si unul!

Ultima zi de inscrieri

Si uite asa s-a mai incheiat una dintre etapele proiectului. Astazi a fost ultima zi in care elevii de liceu se puteau inscrie pentru a candida pentru a-si reprezenta scoala in Consiliul Local al Tinerilor.
Ne bucura enorm faptul ca avem in unele licee si 11 candidati pe un loc si suntem extraordinar de curiosi sa vedem ce idei le vin candidatilor in legatura cu campania electorala care va incepe luni.
Le multumim totodata voluntarilor VotMania pentru efortul lor neincetat de a se implica, profesorilor si directorilor cooperativi, cat si celor care ne cam pun bete in roti.
Va vom tine la curent pe parcursul saptamanii viitoare in legatura cu "miscarile" din licee.

La cat mai multa creativitate, dragi candidati !

Pe langa VOTmania, avem si FILMmania

Vineri, 26.11, ne uitam impreuna la Strigate si Soapte de celebrul Ingmar Bergman, de la ora 19 FIX in Scart Loc Lejer. Iar pentru cei care inca nu stiu unde se afla Scart'ul avem asa: Strada Zoe nr 1( cartier Balcescu).

Opera aceasta de maturitate, Strigate si Soapte, a celui mai cerebral regizor european, Ingmar Bergman, continua sondarea psihologica inceputa cu "Fragii salbatici", "Persona" sau "A saptea pecete".

Filmele, distinse cu numeroase premii, sunt marcate de temele omniprezente in creatia lui Bergman: retrospectiva si experienta onirica, autodezgustul si invidia fata de cei care cred in Dumnezeu.

Prin intermediul tehnicilor de filmare, a decorului si a culorilor simbolice, Bergman

dramatizeaza stari ale mintii. Una dintre tehnicile bergmaniene preferata de filmare

o reprezinta prim-planul, aceasta nuditate a fetei mai mare decat cea a trupului, o

inumanitate mai mare decat cea a animalelor. Aceasta tehnica de filmare aduce

chipului ceva fantomatic, suspenda individualitatea. Bergman a impins nihilismul fetei

la maximum, si anume relatia acesteia intru frica cu neantul sau absenta, frica fetei

confruntata cu nimicnicia ei.

Aproprierea, intimitatea, cunoasterea reala a celuilalt ramane imposibila.Singuratatea

constituie caracteristica existentiala definitorie a fiintei umane, o rana pentru care

nu exista har, pentru care nu exista leac, absolutizata dincolo de moarte.Aceasta tortura

continua, acest iad interior este intruchipat de Bergman in Strigate si Soapte prin

intermediul celor trei surori, eroinele principale.

1.Agnes este redata simbolic prin intermediul culorii alb, o culoare asociata cu fecioria,

cu spiritualitatea.Este corecta paralela surprinsa de unii critici pe care Bergman incearca

sa o faca intre Agnes si Isus.In cadrul scenei de inceput, ca intr-un alt Ghetsimani, toata

lumea doarme, doar ea vegheaza.Aceasta asociere e exemplificata in mod transparent prin scena

in care Anna tine in brate trupul intrat in putrefactie al lui Agnes, intr-o evocare a operei

lui Michelangelo: Pieta.Dintr-o astfel de perspectiva, suferinta cristica nu mai reprezinta

un atribut al divinitatii, ci un atribut profund uman.Agnes, expresie a dorintei de a fi

atins, de a comunica, de a te impartasi de celalalt, traieste un cosmar, o stare de vid

existential provocat de incapacitatea aproapelui de a o ajuta in mod real.

2.Maria este redata simbolic in rosu, culoarea sangelui, prin care sufletele mortilor,

precum in Odiseea, se mai agata de viata.Existenta lor ramane insa una fantomatica,

inconsistenta din punctul de vedere a ceea ce este cu adevarat real.Escapadele sexuale ale

Mariei reprezinta expresia incercarii de a atinge, prin care constientizeaza ca izbavirea

nu poate fi gasita intru atingere, din cauza falsitatii si egoismului oricarui contact uman.

Nemultumirea, nelinistea, dispretul, pofta, plictiseala, egoismul, indiferenta, sunt atribute

pe care Maria ajunge sa le capete in timp, atributele omului caruia ii scapa legatura reala

a celuilalt chiar si atunci cand il atinge, cand il pipaie pentru a se convinge ca e real,

ale omului ce nu simte nevoia de a fi mantuit, de a fi iertat.

3.Karin este redata simbolic prin culoarea neagra, expresie a mortii in viata, a intunecarii

interioare.Constientizand incapacitatea fiintei umane pentru o iubire reala, atitudinea ei

este una radicala, nu suporta sa fie privita, atinsa, manifestand o fobie fata de orice tip

de contact.Scena in care prefera mutilarea decat sa intretina un raport sexual cu sotul ei

e reprezentativa pentru aceasta agonie interioara.Karin e expresia fiintei reci, lucide,

constienta de amagirea existentei dialogale.

Scena ce transcede realul pentru a-l defini, cu suferinta lui Agnes absolutizata dincolo

de moarte, o Agnes ce traieste un cosmar, ce nu poate adormi definitiv, care nu ii poate

parasi pe cei dragi, merita o atentie speciala deoarece prin intermediul ei e definit

intr-o mare masura un alt personaj, sevitoarea, Anna.

Anna e intruchiparea credintei simple, a iubirii totale, o iubire sfanta, materna, dar

si erotica in acelasi timp. Ziua ei incepe cu o rugaciune pentru lucrurile

simple ale vietii, percepute ca un dar.Mancatul marului dupa rugaciune e mai presus de orice

gest ritualic, de orice tip de inchinare.Precum intr-un soi de euharistie se impartaseste

din rodul vietii ca din Dumnezeu.In cosmarul alegoric al lui Agnes, ce trebuie sa atinga

Viata, pe cei in viata, pentru a capata la randul ei energie vitala, doar Anna este cea

care alege sa ramana impreuna cu ea sacrificandu-se.Pierzandu-si fiica, Anna

transcede individualitatea si devine Mama. Maternitatea reprezinta una dintre categoriile

religioase ale vietii umane, al carei scop duhovnicesc il constituie transformarea fiintei

sterile, pregatirea ei pentru taina nasterii lui Hristos intru interior (Evdokimov).

Servitoarea e intruchiparea adevaratei religiozitati, opusa crestinismului oficial

reprezentat de pastor, un crestinism aflat in criza.

Rugaciunea pastorului pentru mort se transforma intr-o rugaciune pentru mortii in viata:

”roaga-te pentru noi cei ce am fost lasati in intuneric, in urma pe acest pamant mizerabil,

cu cerul deasupra noastra intunecat si gol”.Plangerile pastorului, precum ale unui Ieremia

modern, sunt plangerile unui crestinism ce traieste in umbra mortii lui Dumnezeu, un Dumnezeu

la care nostalgic se mai raporteaza, a carui inviere e inca asteptata, care sa ne ierte, sa

ne elibereze de anxietate si plictiseala, de indoieli si temeri, care sa aduca un sens in

vietile noastre.

Strigatele sunt cele ale disperarii, ale singuratatii sfasietoare, Soaptele sunt cele ale

alienarii, ale omului ce se complace intr-o schizofrenie nemarturisita, aparent normala.an

VOTmania revine!

Adevar sau provocare?

Pentru ADEVAR ai ales sa vizitezi tot acest blog si sa afli totul despre Cine, Ce, Cum, Cand si Unde.

Dar cum te stim ceva mai CURAJOS si dornic de o experienta total noua cel mai probabil ai ales PROVOCARE.

Cand?

Se intampla chiar acum!

Unde?

In liceul tau!

Cine?

VotMania 2010!

Ce?

VotMania e un proiect prin care vor fi alesi noii membrii aiConsiliului Local al Tinerilor Timisoara.

Cum?

1. Informeaza-te cum poti contacta biroul electoral de la tine din liceu si completeaza o fisa de inscriere. (24 noiembrie - 26 noiembrie)

2. Si ca un veritabil candidat ce vei fi in perioada 29 noiembrie - 3 decembrie iti vei face o campanie electorala in toata regula: afise, stickere, flyere si toate cele. Fii inventiv si convinge-ti colegii ca tu esti cel care il va reprezenta cel mai bine!

3. Si cum toti viitorii politicieni (de calitate) tin o pledoarie mai devreme sau mai tarziu, va veni si randul tau in 6 decembrie vei sustine un discurs in fata colegilor tai. Astfel vei avea ocazia de a-i convinge DE CE TU? si ce vrei sa faci pentru scoala ta si colegii tai.

4. Taram tam tam si a ajuns si ziua alegerilor. In aceasta zi, dupa multa si multa munca se va vedea rezultatul. Astfe colegii tai, in calitate de cetateni activi si responsabili se vor prezenta la urnele de vot cu carnetul de elev si vor bifa numele candidatului ales.

In aceeasi zi vei primi si telefonul castigator care te va anunta ca TU esti noul consilier in cadrul CLTTM.

5. In 7 decembrie va fi si prima ta intalnire cu toti ceilalti membrii proaspat alesi :)

6. Si acum ajungem la partea si mai palpitanta. In 10 decembrie cu mic, cu mare, ne imbarcam si plecam departe de toti si toate: teste, teze, diriginti, prietene, iubiti si iubite si ramanem doar noi de noi, noi cu voi si voi cu noi :) Urmeaza 3 zile in care ne vom cunoaste mai bine, vom invata si ne vom distra.

[ To be continued ... ]

Esti curios? Aplica!

Te vrem voluntar/a pentru organizarea noului Consiliu Local al Tinerilor Timisoara

Dragilor, va vrem ! Si va vrem rau de tot !

Nu va ganditi la prostii ca nu e cazul. Va vrem ca voluntari in organizarea noului Consiliu Local al Tinerilor din Timisoara alaturi de noi. Vrem sa aratam ca vocea noastra conteaza si ca noi, tinerii, putem face ceva pentru comunitatea in care traim.

Daca vreti sa faceti parte dintr-o echipa foarte tanara si va doriti sa participati la proiecte internationale pe teme precum drepturile omului, dialog intercultural sau democratie participativa trimite-ne un e-mail pe adresa myrela.lupu@gmail.com (persoana de contact : Mirela Lupu) impreuna cu CV-ul tau pana joi, 11 noiembrie 2010, la ora 16.
Responsabilitatile tale in proiect vor fi urmatoarele:

• promovarea proiectului "VotMania 2010" in scoli
• coordonarea procesului de selectie si votare a candidatilor din liceele pe care tu ti le alegi

Daca esti student aceasta activitate de voluntariat ti se va recunoaste ca practica !

Te asteptam alaturi de noi !

P.S. :Consiliul Local al Tinerilor (CLTTm) este o structura coordonata de Institutul Intercultural Timisoara si sprijinita de catre Primaria Municipiului Timisoara impreuna cu Inspectoratul Scolar Judetean Timis. CLTTm este formata din elevi de liceu alesi prin vot democratic de catre colegii lor, iar obiectivele acestei structuri sunt : reprezentarea tinerilor cu varste cuprinse intre 14 si 19 ani la nivelul comunitatii, fiind puntea de legatura intre acestia si autoritatile publice locale, si realizarea de proiecte pentru tineri in concordanta cu nevoile acestora.

Where the Wild Things Are

Vineri, 29.10, 19 FIX, in Scart Loc Lejer, proiectam

Where the Wild Things Are.

În 1963, scriitorul american Maurice Sendak a lansat o carte ce avea să rămână pentru totdeauna în biblioteca obligatorie a oricărui copil, cu o poveste formată numai din 10 propoziții și ilustrații. După ce a fost adaptată în diferite medii și forme,Where the Wild Things Are a ajuns, aproape 50 de ani mai târziu, pe mâinele talentatului regizor Spike Jonze(2009).

Povestea îl are în centru pe Max, un puști retras, fără prea multă comunicare cu părinții săi, care, într-o bună zi, navighează spre un tărâm al imaginației unde trăiesc Lucrurile Sălbatice – un fel de monștri, combinație între oameni și animale. Inovator din fire, regizorul pasionat de skateboarding s-a hotărât să creeze o lume a imaginației onirică și, în același timp, care să pară reală. Cea mai mare provocare a fost, însă, realizarea Lucrurilor Sălbatice. Jonze a îmbinat mai multe tehnici, ajungând, în final, să filmeze actori în costumul monștrilor, urmând să genereze pe calculator fețele acestora.

Realizat de Karen O, solista grupului Yeah Yeah Yeahs, și un grup de copii, soundtrack-ul filmului este unul original. Fosta iubită a regizorului a reușit să cuprindă în scurtele bucăți muzicale inocența și imaginația lui Max, precum și personalitățile diferite ale monștrilor.

Incepeeeem!

Vineri, 8 octombrie, ora 19 Fix, in Scart Loc Lejer, la prima proiectie dupa concediul binemeritat de noi toti!

Cu ce alt film puteam incepe noul sezon al Cinematecii noastre dragi din Scart Loc Lejer in afara de Cinema Paradiso?
Un film care vorbeste despre cinemaul din Italia postbelica, cladit din pasiune si prietenii.

am gasit o descriere pe care o impartasim si noi cu capodopera lui tornadore, si deci va vom detalia mai multe, de pe site-ul http://www.cineblog.info

Nuovo cinema Paradiso este construit cu rabdarea unui bildungsroman, este filmul unei vieti urmarite incepand cu anii plini de bucurie ai copilariei, trecand prin fiorii oferiti de prima si cea mai importanta dragoste si ajungand la maturizarea care care ascunde o lunga lista de regrete, toate fiind unite de pasiunea pentru film, cea care nu a murit niciodata.

Filmul incepe in prezent, cand Salvatore primeste un telefon de acasa si este anuntat ca un anume Alfredo a murit. Ii urmarim privirea atintita spre un loc imaginar, iar apoi Tornatore ne trimite printr-un flashback in Italia postbelica, plina de viata, reconstruita in cele mai mici detalii, atat de bine incat poti sa si simti praful din piata centrala si asa facem cunostinta cu Toto (Salvatore Cascio), un baiat de noua ani care se furiseaza in biserica pentru a urmari filmele pe care preotul le vizoneaza inainte de a ajunge in cinema, pentru a fi sigur ca nu contin nici macar un sarut, daramite vreo scena mai infierbantata de dragoste, iar daca se intampla ca vreuna sa isi faca aparitia, suna din clopotel, iar batranul proiectionist Alfredo (Philippe Noiret) taie cu parere de rau bucatile de pelicula, pe care le pastreaza pentru ca apoi sa le lipeasca la loc dupa proiectie. Intre Toto si Alfredo incepe o relatie bazata pe interes, copilul va avea acces la filme pe gratis, iar batranul nu va mai sta singur in cabina sa si va avea cui sa ii vorbeasca, dar pe masura ce timpul trece, iar pentru Toto devine tot mai clar ca tatal sau nu se va mai intoarce din Rusia, asa cum il amageste mama sa, Alfredo devine o figura parentala si intre cei doi se instaleaza o prietenie care cu greu ar putea fi rupta vreodata. Copilul invata de la experimentatul proiectionist cum sa foloseasca aparatul care creeaza magie pe pereti, iar dupa ce cinematograful Paradiso arde din temelii si Alfredo isi pierde vazul, Toto devine proiectionistul noului Cinema Paradiso. Tornatore creeza un fel de poveste de proportii epice, pentru ca timpul zboara si ne intalnim din nou cu Toto, de data aceasta adolescent si indragostit nebuneste de Elena (Agnese Tato), cea mai frumoasa fata din oras, o dragoste care pana la urma va avea un final amar si care il va urmari pe Salvatore pana in zilele noastre, cand se va intoarce in locurile natale pentru inmormantarea lui Alfredo si va gasi un spatiu cu totul schimbat, unde nimic nu mai este ce a fost.

Iti spun sincer ca daca apuci sa vezi Nuovo cinema Paradiso, nu ai cum sa nu simti o mica emotie, mai ales dupa incheierea superba pe care Giuseppe Tornatore o face, un final care de sine statator, dezlipit de filmul ca intreg, este oricum exceptional prin executie si mesaj. Daca aceasta pelicula ar fi fost un roman, ar fi apartinut cu siguranta romantismului, pentru ca personajele lui Tornatore au acelasi destin ca si cele din romanele secolului XIX, iar povestea si nostalgia pe care ti-o imprima creeaza o experienta cinematografica de neuitat, care le-a servit drept inspiratie multor altor cineasti mai tarziu, inclusiv lui Nae Caranfil si al sau Restul e tacere. De la Amelie incoace nu am mai fost rascolit sentimantal de un film intr-o asemenea maniera, drept pentru care nu avea cum sa nu isi gaseasca locul in topul meu personal.Melodrama si comedia se imbina asa cum numai regizorii italieni stiu sa o faca, muzica inconfundabila a lui Ennio Morricone se va instala in inimile voastre, veti ramane in minte cu multe scene pe care le veti putea povesti mai tarziu si sunt sigur ca va veti indragosti inca o data de aceasta arta a “umbrelor pe pereti”, trebuie doar sa vezi Nuovo cinema Paradiso.

Pauza publicitara

Am luat o pauza, dragilor. Una cat vacanta de lunga. Pentru ca fiecare dintre noi a avut BAC-ul, iar acum inscrierea la faculta vine peste noi, timpul nu ne mai permite sa ne dedicam Cinematecii si celorlalte proiecte.
Vom reveni prin septembrie cu vesti noi, speram si cu un nou concept al Cinematecii. Pana atunci va asteptam pe voi, daca aveti chef si timp, sa ne spuneti ce ati dori sa vedeti proiectat si ce a fost bine si mai putin bine, de-a lungul celor cateva luni de cinemateca.

Sa aveti o vara cat mai lejera !

Good Bye, Lenin!

Vineri, 11 iunie, la ora 19 30, in Scart Loc Lejer ne uitam la filmul Goodbye Lennin(2003), regizat de Wolfgang Becker.

Good Bye, Lenin!, o producţie Germania, 2003, premiile Academiei Europene de Film, pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Daniel Bruhl) şi Cel mai bun scenariu (Bernd Lichtenberg), este un film despre pierderea raportului dintre real şi imaginar şi eşuarea în iluzie, ca mod de existenţă, ca a doua natură. Pentru tratarea temei propuse, printr-un joc dezinvolt, în registrul comic şi dramatic, cu rezonanţe tragice, autorul foloseşte istoria, ca pretext. Suntem introduşi în ambianţa şi atmosfera tensionate ale Berlinului aflat în componenţa Republicii Democrate Germane, un stat artificial, utopic, devenit antiutopic, după încetarea războiului rece, din 1985, într-un proces ireversibil de destrămare a lagărului socialist, cu câteva zile înaintea demolării Zidului Berlinului, în octombrie 1989. Christina (Katrin Sass), învăţătoare sau profesoară, dar şi constantă şi entuziastă militantă pentru progresul social al compatrioţilor, animată şi de un ideal internaţionalist, cu doi copii, Alex (Daniel Bruhl) şi Ariana (Maria Simon), al cărei soţ, intelectual, medic, a rămas în Republica Federală Germania în urma unei deplasări, unde şi-a întemeiat o nouă familie, are o puternică înclinare spre iluzionare, spre mistificare, spre idilism, spre un romantism, de acum anacronic, pe fundalul unor trăsături specifice şi definitorii ale genotipului căruia îi aparţine, cel nordic, germanic, şi anume gustul pentru fantastic şi oniric, pentru demoniac şi vizionarism subiectiv. Împrejurările istorice anormale şi o evidentă fragilitate caracterologică şi temperamentală, o disponibilitate disproporţionată spre emotivitate, i-au stimulat aceste trăsături, imprimându-i o tensiune particulară, sub forma construirii unei suprarealităţi comode şi stabile, devenită a doua natură, mod de existenţă. Această suprarealitate era însă realitatea sistemului social-politic din care făcea parte, a statului al cărui cetăţean era, R.D.G. Coincidenţa între lumea imaginată de Christina, sistem şi stat, pe care le sprijinea şi le apăra şi de care era sprijinită şi apărată, precum şi acordul perfect dintre cei doi parteneri au generat un sentiment reciproc de cointeresare şi securitate. Individul se confunda cu sistemul, cu statul, după cum sistemul şi statul se confundau cu individul, creând impresia unei perfecte armonii (în fond, individul era manipulat cu abilitate, fiind permanent menţinut într-o stare de beţie, de beatitudine, acceptând cu ipocrizie acest târg sau simţind că el vine în întâmpinarea unor suficienţe ori frustrări). Apetitul Christinei pentru iluzionare ne relevă şi alte trăsături: lipsa de voinţă, laşitatea, teama de schimbare. Sistemul social-politic sau statul au procedat la fel, ascunzând supuşilor contradicţiile de care erau măcinate, în planurile intern şi extern. În fond, aceasta era şi natura sistemului, a statului, cu toţii uniţi prin complicitate în iluzionare. Chiar dacă raportăm cazul R.D.G.-ului (sau al celorlalte ţări aflate sub ocupaţia fostei U.R.S.S.), la condiţiile nefavorabile ale acelui moment istoric, nu se poate pune în discuţie prezumţia de nevinovăţie. Însă dacă sistemul, la nivel macrosocial, în noi condiţii istorice, favorabile, a putut să rezolve aceste contradicţii, demolarea Zidului Berlinului fiind simbol şi argument în sensul acesta, el nu a putut să le rezolve, în egală măsură, şi la nivel microsocial. Bineînţeles, structura defectuoasă a Christinei a avut un rol hotărâtor în desenarea traiectului ei existenţial. Existenţa ei, de acum în dezacord cu mersul firesc al istoriei, a devenit anacronică, sinucigaşă. Cele două atacuri de cord, îndelungata stare de comă, persistenţa în suprarealitatea unei societăţi utopice, artificiale, cu sprijinul propriilor copii (care nu pot fi, nici ei, absolviţi), i-au grăbit moartea, nu ca o salvare, ci ca o pedeapsă, ca un verdict meritat şi justificat, atât moral, cât şi juridic. Una dintre primele fotograme ale filmului, unde întreaga familie petrece un sfârşit de săptămână, undeva la ţară, într-o ambianţă şi atmosferă idilice, tradiţionala casă din pădure unde copiii o duc, tot la un sfârşit de săptămână, pe mama lor, legată la ochi, pentru a mări surpriza unei privelişti trucate, ca şi camera din propria casă, în care Christina este izolată, după aducerea de la spital, simbolizează însuşi statul ideal, utopic, artificial, o mistificare, R.D.G.-ul. Înainte de toate, propriul ei călău, Christina este şi o victimă a celorlalţi, a unui sistem aparent uman, dar inuman printr-o nesăbuită şi imposibilă aspiraţie la egalizarea şi egalitatea tuturora. Realizat cu detaşare, ceea ce justifică şi explică viziunea demitizantă, desacralizantă, invenţia comică şi tonul ironic, uneori ridiculizant (excesul de americanizare), alteori persiflant (statuia lui Lenin, cărată de o imensă macara, pe deasupra Berlinului de Est, cu mâna întinsă, într-o patetică pornire de vizionarism sau parcă cerşind), filmul lui Wolfgang Becker transmite o tonică încredere în valorile create de om, un optimism reconfortant în puterea şi voinţa celor care vin, ale tinerilor, de a crea o lume mai bună şi mai dreaptă. Şi această încredere este lipsită de orice intenţie moralizatoare, ea fiind doar expresia firescului şi necesarului într-un proces continuu al devenirii.

Imperios necesar de vazut!

Vineri, 4 iunie, ora 19 Fix, in Scart Loc Lejer, ruleaza capodopera suedeza Det Sjunde Inseglet( The seventh seal), regizata in 1957 de catre Ingmar Bergman.

Ernst Ingmar Bergman (născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia - 30 iulie2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru şi unul dintre cei mai influenţi regizori de film ai celei de-a doua jumătăţi a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendenţă daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezenţa a diferite imagini şi discuţii pe teme religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracţiuni". Probabil ca acesta este motivul subiectelor abordartate in filmele lui. Filmele sale tratează întrebări fundamentale existenţiale de moralitate, singurătate şi credinţă; tinzând în acelaşi timp spre simplitatea şi claritatea directă a vieţii, opusă stilizării, metaforizării şi alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobişnuit de sofisticat şi complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotaţii multiple, între care cele existenţialiste şi de avant-garde sunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneţia în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o menţiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Stockholm şi cu Legiunea de onoare a Franţei.

The seventh seal.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Antonius Block(Max von Sydow) si al sau scutier se intorc in Suedia, dupa zece ani de cruciada sangeroasa, initiata de un sarlatan ce se imbogatea prin jefuirea cadavrelor.

Doamna cu Coasa pare a fi omniprezenta intr-un tablou mai mult decat dezolant al nemiloasei ciume negre. Dar ce sa vezi, Moartea i se arata in persoana lui Antonius Block spunandu-i ca i-a venit timpul, nefiind tocmai o doamna cu coasa, ci un domn cu fata alba si imbracat in vesminte negre.

Moartea il intreaba: "Esti pregatit?""Corpul meu da, insa eu nu!"Moartea se apropie. "Stai putin!"ii striga Antonius Black. "Toti spuneti asta, dar eu nu cunosc indurarea!"
Antonius Block ii propune Mortii o partida de sah, miza nefiind doar viata cruciatului, ci si sentimentele acestuia fata de Dumnezeu, religie si umanitate. Existenta lui macinata de intrebari si neincredere este intersectata, in constrast, de familia unui saltimbanc vesel cu a lui nevasta de o frumusete nemaivazuta, precum si copilasul lor, curat si nepotrivit in acest peisaj dezolant.

Este o antiteza intre Antonius Block (cruciatul ros de intrebari referitoare la Dumnezeu) si mascariciul ce poate fi o incercare de salvare prin distractia pura si nealterata de la acest peisaj cuprins de Moarte. Spectacolul sau inocent este intrerupt de multimea de penitenti biciuiti, intr-un spectacol oribil, grotesc.

Iñárritu e la rand

Vineri, 28 mai, ora 19 Fix, va invitam la filmul Amores Peros, realizat de Alejandro González Iñárritu.

Amores Perros este unul dintre ele mai bune filme ale regizorului Alejandro Gonzales Inarritu, cunoscut si pentru Babel si 21 Grams. Filmul reprezinta o antologie constituita din 3 povesti diferite care sunt legate intre ele de catre un accident de masina din Mexic. Fiecare dintre aceste 3 povesti prezinta si o reflectare asupra cruzimii oamenilor fata de animale, dar si fata unii de ceilalti, onturandu-se astfel vietile lor mizerabile si triste. Filmul a fost nominalizat in anul 2000 la premiile Oscar pentru cel mai bun film strain si a castigat de asemenea numeroase premii. De asemenea a facut parte si din selectia oficiala a festivalului dela Cannes. Filmul a fost raspandit in intreaga lume sub titlul original in spaniola, desi uneori a fost tradus ca Love’s a Bitch, Inarritu a spus ca aceasta traducere este una nesatisfacatoare.

Titlul filmului ar putea fi tradus in mai multe feluri. Eu am de gand sa vi le spun pe cele care mi s-au parut mie cele mai sugestive. Din cunostiintele mele in ceea ce priveste limba spaniola stiu ca “amor” inseamna dragoste si “perro” inseamna caine. Pe posterul filmului apare intrebarea “Ce este dragostea?”, iar apoi urmeaza titlul. Asadar titlul ar putea fi tradus si ca Iubiri Mizerabile, astfel raportandu-se la cele 3 povesti de dragoste conturate in film. De asemenea cele 3 personaje importante ale filmului isi iubesc enorm cainii si au o relatie foarte profunda si puternic emotionala cu acestia. In acest sens filmul s-ar putea traduce ca si “amor es peros” adica dragostea inseamna caini.

Amores Perros contureaza asadar 3 povesti, care aduc in prim plan cate un personaj diferit. Astfel il avem pe Octavio (Gael Garcia Bernal), un tanar indragostit de sotia fratelui sau. Dupa numeroase incercari de a o convinge pe aceasta sa fuga impreuna cu el in lume, el isi duce cainele la luptele de caini pentru a castiga bani si astfel pentru a putea sa ii atraga atentia acesteia. A doua poveste este cea a Valeriei (Goya Toledo), o femeie celebra pentru frumusetea sa, care in urma unui accident de masina este ranita foarte grav. Filmul ne arata etapele prin care trece aceasta si relatia cu iubitul sau Daniel (Alvaro Guerrero). Daniel isi paraseste sotia si cele doua fete in favoarea Valeriei, iar in urma accidentului aceasta alegere i se pare din ce in ce mai gresita. Ultima poveste este cea a lui Chivo (Emilio Echevarria), un fost profesor care s-a implicat in niste miscari revolutionare, in urma carora a stat 20 de ani in inchisoare. In prezent el traieste pe strazi impreuna cu cei 5 caini ai sai, asupra carora isi manifesta toata afectiunea si dragostea.

Filmul este destul de complex si dureaza 2 ore jumatate. Se prezinta o realitate cruda, in care oamenii profita de pe urma propriilor animale sau o realitate in care oamenii isi exclud semenii si se refugiaza intr-o lume solitara. Amores Perros este un film care lasa de gandit si care ne demonstreaza ca alegerile pe care le facem, nu sunt intotdeauna cele corecte. Astfel am putea ajunge sa realizam ca lucrurile asupra carora ne-am concentrat toata atentia pot fi doar o iluzie, o iluzie care se soldeaza cu pierderi.

Duck Soup, 1933

Vinerea acesta, 14 mai, ora 19 FIX, tot in Scart Loc Lejer, ne uitam la filmul Duck Soup, regizat in 1933 de Leo McCarey.

Aceasta comedie nebuneasca reprezinta punctul de glorie al echipei comice a fratilor Marx, un fenomen newyorkez care si-a perfectionat talentele actoricesti in vodeviluri si a plecat sa cucereasca Broadwayul cu o serie de comedii, printre care Nuci de cocos si Biscuiti pentru animale. Interpreti extraordinari, lansarea lor a survenit intr-un moment in mai multe sensuri propice: tehnologia sonorului asalta productia de filme, in timp ce ei deveneau tot mai cunoscuti pe scenele newyorkeze. Printre cele cinci filme realizate de fratii Marx in studiourile Paramount din New York, Supa de rata este ultimul in care sunt prezenti toti – Groucho, Harpo, Chico si Zeppo (Zeppo, mezinul si interpretul rolului de om cinstit, avea sa ii paraseasca pentru o cariera de agent si inventator). Filmul este plin de gaguri vizuale si verbale, majoritatea la fel de proaspete si ilare pana azi. Asemanator multor filme clasice, Supa de rata a fost un esec din punct de vedere al incasarilor, Paramount a renuntat la contractul cu fratii Marx la scurt timp dupa aceea, determinandu-i sa se indrepte spre Hollywood si MGM, unde au fost realizate O noapte la opera si Fratii Marx la curse.

Desi are o durata de doar 70 de minute, Supa de rata inglobeaza o serie aparent nesfarsita de trucuri capabile sa starneasca rasul, de la sagetile indreptate spre Paul Revere si remarcile sarcastice la adresa musicalurilor din acea vreme pana la folosirea neasteptata a unor scheciuri fizice surprinzator de inventive precum “numarul cu trei palarii”, perfectionat de-a lungul anilor pe scenele de teatru, si a faimoasei secvente in oglinda. Aceasta din urma – imitata pana astazi – il prezinta pe Groucho imbracat in camasa de noapte, cu fes de noapte, mustata si tigara, intalnindu-se cu “el insusi” (imaginea identica Harpo) in pragul unei usi. Intriga il are ca erou pe Groucho in rolul de dictator al statului Freedonia. Pe nume Rufus T. Firefly, este sustinut de instarita doamna Teasdale, interpretata cu demnitate inefabila si gratie de Margaret Dumont, o prezenta care se constitue din nou ca o contrapondere si ca subiectul celor mai memorabile momente ale lui Groucho. Daca gagurile fizice si dialogul inimitabil al lui Groucho ii apartineau acestuia in totalitate, scenariile au fost realizate cu contributia meritorie a mai multor autori comici, printre care si S.J. Perelman. Dincolo de excelenta comedie fizica, fratii Marx au avut norocul sa beneficieze si de un dialog spiritual si simt al observatiei, un alt motiv pentru care Supa de rata a reusit sa supravietuiasca in timp ce alte productii, ca de exemplu cele ale fratilor Ritz, au ramas in penumbra.

Ambasadorul Sylvaniei, Trintino (Louis Calhern) doreste sa ii angajeze pe Harpo si Chico ca agenti secreti. Aceasta tema nu foarte consistenta are destula forta pentru a sustine cateva dintre cele mai reusite secvente comice filmate vreodata si destula incisivitate, pentru a putea fi considerata o satira suprarealista. In Italia, Benito Mussolini a interzis filmul interpretand partitura lui Groucho ca pe un atac personal; nimic nu ar fi produs o satisfactie mai mare fratilor Marx. De asemenea, inainte de lansarea filmului, un orasel din statul New York numit Fredonia a protestat impotriva utilizarii numelui, precum si a literei “e” suplimentate: raspunsul venit dinspre tabara fratilor Marx este previzibil: “schimbati numele orasului, aduce daune filmului nostru”.

A venit si randul lui.

Polanski este unul dintre regizorii care nu au apucat sa se bucure de "degustarea" voastra in Cinemateca.

Asa ca, vinerea aceasta, 7 mai, la ora 19.30, proiectam filmul Rosemary's Baby, tot in Scart Loc Lejer.

Probabil cel mai bun film horror realizat vreodată, aceasta genială adaptare a romanului lui Ira Levin este povestea unui cuplu de tineri îndrăgostiţi din New York City, care aşteaptă primul lor copil. Ca mai toate femeile care urmează să devină mame pentru prima dată, Rosemary (Mia Farrow) trăieşte sentimente de confuzie şi teama. Soţul ei (John Cassavetes), un actor ambiţios, dar lipsit de succes, face un pact cu diavolul, care îi promite că va avea o ascensiune fulminantă în carieră.

Filmul “Rosemary’s Baby”(1968), cu Mia Farrow şi regizat de Roman Polanski, este adesea considerat unul dintre cele mai blestemate filme din istorie, după ce o serie de evenimente şi morţi bizare au afectat actorii.

Compozitorul coloanei sonore a filmului a murit în urma apariţiei unui cheag de sânge pe creier, la un an după lansarea filmului. La fel se întâmplă şi cu unul dintre personajele din film. Producătorul William Castle a suferit de insuficienţă renală şi spunea deseori că filmul este blestemat. Soţia însărcinată a lui Polanski şi alţi patru oameni au fost omorâţi de ucigaşul în serie Charles Manson, în timp ce regizorul era plecat în străinătate. Problemele au continuat! Polanski a fost acuzat de viol iar procesul său nu a fost rezolvat nici până acum, zeci de ani mai târziu.

Y tu mamá también

Vineri, ultima zi din aprilie, in Scart Loc Lejer, proiectam Y tu mamá también, l

a ora 19 FIX.

Y tu mamá también (tradus în româneşte “Şi mama ta la fel!” sau “And your mother too” în engleză), este un film mexican, lansat în 2001, în regia lui Alfonso Cuarón. Julio şi Tenoch sunt doi adolescenţi “cu hormonii la cap”, ghidaţi de pasiunea lor comună: consumul de substanţe. Filmul prezinta Mexicul modern, cu toate frumusetile si povestile sale prin intermediul unei calatorii in care doi adolescenti realizeaza noi descoperiri erotice alaturi de experimentata Luisa. Într-o vară, băieţii învaţă mai multe despre viaţă decât şi-ar fi imaginat, în momentul în care se hotărăsc să plece într-o drumeţie cu seducătoarea Luisa – soţia vărului lui Tenoch, o tânără de 28 de ani, nefericită şi cu viaţa sentimentală la pământ – şi îi propun să viziteze împreună cu ei o plajă secretă, de o frumuseţe nemaiîntâlnită, dar fictiva. În timpul călătoriei, Luisa îşi atrage tinerii însoţitori într-o relaţie năucitoare pentru aceştia.

Scenariul contureaza foarte bine cele trei personaje protagoniste, in special pe cel al lui Maribel Verdu, al carei personaj ascunde un secret pe care il veti afla de abia la finalul filmului si care va va schimba total parerea despre aceasta femeie care le ofera celor doi baieti initierea in tainele dragostei.

Filmul s-a bucurat de succes instantaneu in randul criticii, in primul rand datorita subiectului ales si a manierei de prezentare, Cuaron neavand nicio retinere in a prezenta scene de sex explicite, nuditate frontala totala, in timp ce dialogul este foarte natural si implicit foarte vulgar.

Filmul a fost nominalizat la Oscar pentru “Cel mai bun scenariu original”, la Globul de Aur pentru “Cel mai bun film străin” şi la Grammy pentru “Cea mai bună coloană sonoră”. A fost distins cu premiile pentru “Cel mai bun scenariu” şi “Cea mai bună interpretare masculină: Gael García Bernal şi Diego Luna” la Festivalul Internaţional al Filmului de la Veneţia din 2001 şi Premiul Criticii Americane în 2003, pentru “Cel mai bun film străin”.

Breaking the waves

Vineri, 23 aprilie, incepand cu ora 19.30, pe strada Zoe nr1, in Scart Loc Lejer, proiectam unul din cele mai bune filme ale anilor ’90. Este vorba de Breaking The Waves, scris şi regizat de Lars von Trier, danezul care avea să şocheze câţiva ani mai târziu cu Dancer in the Dark şi Dogville.

Toata actiunea filmului se petrece într-o comunitate religioasa din nordul Scotiei, unde o femeie naiva pe nume Bess McNeil (Emily Watson) il intilneste pe danezul Jan (Stellan Skarsgaard), muncitor in
industria petroliera. Intre cei doi se naste imediat o poveste de dragoste care se transforma in scurt timp intr-o relatie atipica. Plecat la munca, Jan sufera un accident la gat, accident in urma caruia nu mai poate avea o viata sexuala normala. Mai multe, vineri la proiectia propriu-zisa.

Debut absolut pentru Emily Watson, care pentru acest rol a primit o nominalizare la Oscar. Film distins cu marele premiu la Cannes în 1996 şi socotit cea mai bună producţie europeană a anului respectiv.