432

Cu toţii am auzit de filmul care chiar reuşeşte să reprezinte o parte din istoria, şi cultura aş putea zice, a ţării noastre.
L-am văzut, au ba, asta nu contează. O discuţie după film, poze, floricele şi halbe de ceai din Scârţ, vineri, 19 Fix, veniţi!

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile este un film realizat de regizorul român Cristian Mungiu, care a primit premiul Palme d'Or la a 60-a ediție aFestivalului de la Cannes și un Premiu FIPRESCI acordat în cadrul festivalului.

Otilia şi Găbiţă împart aceeaşi cameră dintr-un cămin studenţesc. Ele sunt colege la universitatea dintr-un oraş din România, în timpul ultimilor ani ai regimului comunist. Otilia închiriază o cameră într-un hotel ieftin. După-masă, ea şi Găbiţă se vor întâlni cu un anumit domn Bebe: Găbiţă este însărcinată, avortul este ilegal şi niciuna dintre ele n-a mai trecut prin aşa ceva până acum. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile face parte dintr-un proiect mai mare, intitulat Amintiri din epoca de aur - o istorie subiectivă a comunismului în România spusă prin intermediul legendelor urbane. Ţelul proiectului este acela de a vorbi despre această perioadă fără referiri directe la comunism, ci doar prin diferite poveşti concentrate pe opţiuni personale într-un timp al întâmplărilor nefericite pe care lumea trebuia să le trăiască de parcă ar fi fost fireşti.

Un articol luat de pe hotnews.ro, chiar mi se pare relevant pentru acest film. O alta viziune.

Un film care sigur te pune pe ganduri. Ne vorbeste despre comunism fara melodrame de prost gust, fara ura, fara obositoare predici morale. Pe Cristian Mungiu il intereseaza oamenii si dramele lor aparent minore. O studenta ramane insarcinata si tocmeste un felcer sa-i faca avort. Din aceste predicate simple Mungiu tese o poveste complexa despre comunism. Camera sa de filmat alearga dupa oameni.

Din tot filmul sau lipsesc tartorii, securistul sinistru sau comunistul scarbos. Tanarul regizor a intuit magistral: sunt personaje care nu mai au nimic de spus astazi.

Apar meteoric doi militieni si o referinta fugara la “prea-inteleptul”. Atat. In rest, filmul spune ceva despre oameni si abia apoi despre regim. Mungiu ne-a varat reflectoarele in ochi. Dupa 90, marii regizori (Pita, Pintilie) erau obsedati de ceilalti. Stim acum ce au facut Ei, cine erau. Nu stim sau nu mai vrem sa stim cine eram Noi, ne spune Mungiu.

Ne aminteste ceea ce am uitat prea repede: ca nu doar regimul, ci si personajele secundare, anonimii, puteau fi la fel de sinistrii si odiosi. Ca felcerul, de exemplu: monument de cinism, un mic animal viermuind sub comunism. Sau receptionera de la hotel?: un munte de indiferenta. Sau epocala scena de familie: oameni resemnati, adeptii filozofiei lui “ma descurc”.

O filozofie de viata, inainte de 89. Da, eram noi, erau parintii nostri, erau vecinii si prietenii nostri. Ii recunoasteti si va recunoasteti, poate, in filmul lui Mungiu. Aceasta poveste simpla ne aminteste aproape totul.

Este si meritul unei scenografii senzationale, care reconstituie exemplar, in cele mai mici detalii, cenusiul de la sfarsitul anilor 80?: blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentara, pasta de dinti Maxam, autobuzele pe gaz, jambierele de student, pachetul de Kent sau Vikent, moneda obligatorie pentru “a te descurca”.

Ne aminteste de frica. Cadrele intunecate, spatiile stramte, sufocante, aerul imbacsit ne trezesc sentimente speculate cu dibacie de la inceput pana la sfarsit?: frica, groaza, cosmarul. Este si meritul celor trei tineri actori (Laura Vasiliu, Anamaria Marinca si Vlad Ivanov) incarnati parca in trei personaje dintr-o viata anterioara: Gabita, Otilia si domnu Bebe.

M-am gandit apoi?: un film atat de sensibil, realizat de catre un barbat! Da, Mungiu este de o delicatete materna. Despre ce este filmul sau? Despre prietenie, despre devotament si spirit de sacrificiu? Mungiu, sunt convins, n-ar fi de acord. Ar spune simplu: nu, asa era pe atunci. Atat. Ca sa platesti un avort exista si varianta asta: o prietena sa faca sex cu felcerul. Ne salvam cum puteam.

Eu stiu, poate ca nu era nimic eroic pe atunci. Poate ca eram dezumanizati si atat. Oamenii se salvau reciproc. Ori ei, ori sistemul. Micile victorii de zi cu zi impotriva regimului. Punct.

Iata de ce cred ca Mungiu s-a facut atat de usor inteles afara. A ales sa le vorbeasca despre oameni, pentru ca despre regim stiau deja cam totul. Si acum: Mungiu a iesit din derizoriu, din tematici si subiecte locale. Este primul regizor roman care, cu mult curaj, ataca teme universale decupand cu precizie de chirurg un episod din trecutul nostru recent.

Poate fi priceput usor si la Cannes si la Hollywood. Avorturile interzise. Ce poate fi mai actual? Doar ca noi, ca popor, am epuizat deja tema in formele ei barbare, monstruoase si asta trebuia spus onest, asa cum a facut-o Mungiu. Prin tema si stil seamana putin cu filmele lui Almodovar (Vorbeste cu ea) iar prin emotia puternica mi-a amintit de Amenabar (Marea dinlauntru)

Te intrebi la sfarsit cum ne-am putut ingora atata vreme, noi ca popor, propriile drame. Drame aparent minore inainte de 89, banale si cu victime anonime, dar care sfarseau prin a deveni ale fiecaruia dintre noi. Simplu si fara patima, Cristian Mungiu ne scoate putin din uitare. Foarte credibil, foarte autentic.

Mult, mult mai multe, un simpul click pe titlul mesajului.

Almodovar, va rog!

Vineri, 18 februarie, il avem pe Almodovar cu filmul mai sus mentionat, in Scart Loc Lejer. Aceasta comedie neagra ii are drept protagonisti pe Carmen Maura si Antonio Banderas,si dupa cum sugereaza si titlul filmului, este vorba despre Femei in prag de colaps.

Pedro Almodovar s-a nascut in Calzada de Calatrava, provincia Ciudad Real in anii 50. In anii 70 s-a mutat in Madrid, fara nici un ban sau slujba, dar cu un singur gand: sa studieze cinematografia. A avut multe job-uri sporadice, iar primul aparat de filmat si l-a luat in 1971 moment in care si-a inceput activitatea la National Telephone Company in Spania, ca asistent administrativ. A avut ocazia sa inteleaga clasa de mijloc spaniola, in anii 70, cu dramele si neajunsurile perioadei, o mina de aur pentru viitorul regizor spaniol. Daca ziua era simplu angajat al companiei de telefonie, serile si noptile le petrecea scriind, jucand in piese de teatru sau facand filme; a colaborat cu diverse reviste, a scris povesti, unele din ele fiind chiar publicate. Dupa un an si jumatate de incercari si filmari pe 16 mm, in 1980 a fost facut filmul “Pepi, Luci, Bom”, un film cu buget redus, a catorva incepatori in domeniu, exceptie facand Carmen Maura. In 1986, Almodovar a pus bazele companiei El Deseo. Primul poriect a fost “Low of Desire”. In 1988, filmul “Women on the Verge of a Nervous Breakdown” i-a adus recunoasterea internationala, iar de atunci filmele sale au facut inconjorul lumii. Pana acum, “Volver” a fost cel mai popular film in termeni de ”box office”.

Exit Through the Gift Shop

Vinerea aceasta, de la 19 FIX, servim un documentar despre povestea unui excentric amator de filme care creaza o capodopera a artei urbane, lungmetrajul ilustrand creatiile lui Banksy, Shepard Fairey, Invader si multi alti artisti de graffiti. Finalitatea acestui experiment se soldeaza cu un muzeu de arta urbana in SUA.

Promit sa revin cu detalii cat de curand.