Pauza publicitara

Am luat o pauza, dragilor. Una cat vacanta de lunga. Pentru ca fiecare dintre noi a avut BAC-ul, iar acum inscrierea la faculta vine peste noi, timpul nu ne mai permite sa ne dedicam Cinematecii si celorlalte proiecte.
Vom reveni prin septembrie cu vesti noi, speram si cu un nou concept al Cinematecii. Pana atunci va asteptam pe voi, daca aveti chef si timp, sa ne spuneti ce ati dori sa vedeti proiectat si ce a fost bine si mai putin bine, de-a lungul celor cateva luni de cinemateca.

Sa aveti o vara cat mai lejera !

Good Bye, Lenin!

Vineri, 11 iunie, la ora 19 30, in Scart Loc Lejer ne uitam la filmul Goodbye Lennin(2003), regizat de Wolfgang Becker.

Good Bye, Lenin!, o producţie Germania, 2003, premiile Academiei Europene de Film, pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Daniel Bruhl) şi Cel mai bun scenariu (Bernd Lichtenberg), este un film despre pierderea raportului dintre real şi imaginar şi eşuarea în iluzie, ca mod de existenţă, ca a doua natură. Pentru tratarea temei propuse, printr-un joc dezinvolt, în registrul comic şi dramatic, cu rezonanţe tragice, autorul foloseşte istoria, ca pretext. Suntem introduşi în ambianţa şi atmosfera tensionate ale Berlinului aflat în componenţa Republicii Democrate Germane, un stat artificial, utopic, devenit antiutopic, după încetarea războiului rece, din 1985, într-un proces ireversibil de destrămare a lagărului socialist, cu câteva zile înaintea demolării Zidului Berlinului, în octombrie 1989. Christina (Katrin Sass), învăţătoare sau profesoară, dar şi constantă şi entuziastă militantă pentru progresul social al compatrioţilor, animată şi de un ideal internaţionalist, cu doi copii, Alex (Daniel Bruhl) şi Ariana (Maria Simon), al cărei soţ, intelectual, medic, a rămas în Republica Federală Germania în urma unei deplasări, unde şi-a întemeiat o nouă familie, are o puternică înclinare spre iluzionare, spre mistificare, spre idilism, spre un romantism, de acum anacronic, pe fundalul unor trăsături specifice şi definitorii ale genotipului căruia îi aparţine, cel nordic, germanic, şi anume gustul pentru fantastic şi oniric, pentru demoniac şi vizionarism subiectiv. Împrejurările istorice anormale şi o evidentă fragilitate caracterologică şi temperamentală, o disponibilitate disproporţionată spre emotivitate, i-au stimulat aceste trăsături, imprimându-i o tensiune particulară, sub forma construirii unei suprarealităţi comode şi stabile, devenită a doua natură, mod de existenţă. Această suprarealitate era însă realitatea sistemului social-politic din care făcea parte, a statului al cărui cetăţean era, R.D.G. Coincidenţa între lumea imaginată de Christina, sistem şi stat, pe care le sprijinea şi le apăra şi de care era sprijinită şi apărată, precum şi acordul perfect dintre cei doi parteneri au generat un sentiment reciproc de cointeresare şi securitate. Individul se confunda cu sistemul, cu statul, după cum sistemul şi statul se confundau cu individul, creând impresia unei perfecte armonii (în fond, individul era manipulat cu abilitate, fiind permanent menţinut într-o stare de beţie, de beatitudine, acceptând cu ipocrizie acest târg sau simţind că el vine în întâmpinarea unor suficienţe ori frustrări). Apetitul Christinei pentru iluzionare ne relevă şi alte trăsături: lipsa de voinţă, laşitatea, teama de schimbare. Sistemul social-politic sau statul au procedat la fel, ascunzând supuşilor contradicţiile de care erau măcinate, în planurile intern şi extern. În fond, aceasta era şi natura sistemului, a statului, cu toţii uniţi prin complicitate în iluzionare. Chiar dacă raportăm cazul R.D.G.-ului (sau al celorlalte ţări aflate sub ocupaţia fostei U.R.S.S.), la condiţiile nefavorabile ale acelui moment istoric, nu se poate pune în discuţie prezumţia de nevinovăţie. Însă dacă sistemul, la nivel macrosocial, în noi condiţii istorice, favorabile, a putut să rezolve aceste contradicţii, demolarea Zidului Berlinului fiind simbol şi argument în sensul acesta, el nu a putut să le rezolve, în egală măsură, şi la nivel microsocial. Bineînţeles, structura defectuoasă a Christinei a avut un rol hotărâtor în desenarea traiectului ei existenţial. Existenţa ei, de acum în dezacord cu mersul firesc al istoriei, a devenit anacronică, sinucigaşă. Cele două atacuri de cord, îndelungata stare de comă, persistenţa în suprarealitatea unei societăţi utopice, artificiale, cu sprijinul propriilor copii (care nu pot fi, nici ei, absolviţi), i-au grăbit moartea, nu ca o salvare, ci ca o pedeapsă, ca un verdict meritat şi justificat, atât moral, cât şi juridic. Una dintre primele fotograme ale filmului, unde întreaga familie petrece un sfârşit de săptămână, undeva la ţară, într-o ambianţă şi atmosferă idilice, tradiţionala casă din pădure unde copiii o duc, tot la un sfârşit de săptămână, pe mama lor, legată la ochi, pentru a mări surpriza unei privelişti trucate, ca şi camera din propria casă, în care Christina este izolată, după aducerea de la spital, simbolizează însuşi statul ideal, utopic, artificial, o mistificare, R.D.G.-ul. Înainte de toate, propriul ei călău, Christina este şi o victimă a celorlalţi, a unui sistem aparent uman, dar inuman printr-o nesăbuită şi imposibilă aspiraţie la egalizarea şi egalitatea tuturora. Realizat cu detaşare, ceea ce justifică şi explică viziunea demitizantă, desacralizantă, invenţia comică şi tonul ironic, uneori ridiculizant (excesul de americanizare), alteori persiflant (statuia lui Lenin, cărată de o imensă macara, pe deasupra Berlinului de Est, cu mâna întinsă, într-o patetică pornire de vizionarism sau parcă cerşind), filmul lui Wolfgang Becker transmite o tonică încredere în valorile create de om, un optimism reconfortant în puterea şi voinţa celor care vin, ale tinerilor, de a crea o lume mai bună şi mai dreaptă. Şi această încredere este lipsită de orice intenţie moralizatoare, ea fiind doar expresia firescului şi necesarului într-un proces continuu al devenirii.

Imperios necesar de vazut!

Vineri, 4 iunie, ora 19 Fix, in Scart Loc Lejer, ruleaza capodopera suedeza Det Sjunde Inseglet( The seventh seal), regizata in 1957 de catre Ingmar Bergman.

Ernst Ingmar Bergman (născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia - 30 iulie2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru şi unul dintre cei mai influenţi regizori de film ai celei de-a doua jumătăţi a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendenţă daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezenţa a diferite imagini şi discuţii pe teme religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracţiuni". Probabil ca acesta este motivul subiectelor abordartate in filmele lui. Filmele sale tratează întrebări fundamentale existenţiale de moralitate, singurătate şi credinţă; tinzând în acelaşi timp spre simplitatea şi claritatea directă a vieţii, opusă stilizării, metaforizării şi alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobişnuit de sofisticat şi complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotaţii multiple, între care cele existenţialiste şi de avant-garde sunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneţia în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o menţiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Stockholm şi cu Legiunea de onoare a Franţei.

The seventh seal.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Antonius Block(Max von Sydow) si al sau scutier se intorc in Suedia, dupa zece ani de cruciada sangeroasa, initiata de un sarlatan ce se imbogatea prin jefuirea cadavrelor.

Doamna cu Coasa pare a fi omniprezenta intr-un tablou mai mult decat dezolant al nemiloasei ciume negre. Dar ce sa vezi, Moartea i se arata in persoana lui Antonius Block spunandu-i ca i-a venit timpul, nefiind tocmai o doamna cu coasa, ci un domn cu fata alba si imbracat in vesminte negre.

Moartea il intreaba: "Esti pregatit?""Corpul meu da, insa eu nu!"Moartea se apropie. "Stai putin!"ii striga Antonius Black. "Toti spuneti asta, dar eu nu cunosc indurarea!"
Antonius Block ii propune Mortii o partida de sah, miza nefiind doar viata cruciatului, ci si sentimentele acestuia fata de Dumnezeu, religie si umanitate. Existenta lui macinata de intrebari si neincredere este intersectata, in constrast, de familia unui saltimbanc vesel cu a lui nevasta de o frumusete nemaivazuta, precum si copilasul lor, curat si nepotrivit in acest peisaj dezolant.

Este o antiteza intre Antonius Block (cruciatul ros de intrebari referitoare la Dumnezeu) si mascariciul ce poate fi o incercare de salvare prin distractia pura si nealterata de la acest peisaj cuprins de Moarte. Spectacolul sau inocent este intrerupt de multimea de penitenti biciuiti, intr-un spectacol oribil, grotesc.

Iñárritu e la rand

Vineri, 28 mai, ora 19 Fix, va invitam la filmul Amores Peros, realizat de Alejandro González Iñárritu.

Amores Perros este unul dintre ele mai bune filme ale regizorului Alejandro Gonzales Inarritu, cunoscut si pentru Babel si 21 Grams. Filmul reprezinta o antologie constituita din 3 povesti diferite care sunt legate intre ele de catre un accident de masina din Mexic. Fiecare dintre aceste 3 povesti prezinta si o reflectare asupra cruzimii oamenilor fata de animale, dar si fata unii de ceilalti, onturandu-se astfel vietile lor mizerabile si triste. Filmul a fost nominalizat in anul 2000 la premiile Oscar pentru cel mai bun film strain si a castigat de asemenea numeroase premii. De asemenea a facut parte si din selectia oficiala a festivalului dela Cannes. Filmul a fost raspandit in intreaga lume sub titlul original in spaniola, desi uneori a fost tradus ca Love’s a Bitch, Inarritu a spus ca aceasta traducere este una nesatisfacatoare.

Titlul filmului ar putea fi tradus in mai multe feluri. Eu am de gand sa vi le spun pe cele care mi s-au parut mie cele mai sugestive. Din cunostiintele mele in ceea ce priveste limba spaniola stiu ca “amor” inseamna dragoste si “perro” inseamna caine. Pe posterul filmului apare intrebarea “Ce este dragostea?”, iar apoi urmeaza titlul. Asadar titlul ar putea fi tradus si ca Iubiri Mizerabile, astfel raportandu-se la cele 3 povesti de dragoste conturate in film. De asemenea cele 3 personaje importante ale filmului isi iubesc enorm cainii si au o relatie foarte profunda si puternic emotionala cu acestia. In acest sens filmul s-ar putea traduce ca si “amor es peros” adica dragostea inseamna caini.

Amores Perros contureaza asadar 3 povesti, care aduc in prim plan cate un personaj diferit. Astfel il avem pe Octavio (Gael Garcia Bernal), un tanar indragostit de sotia fratelui sau. Dupa numeroase incercari de a o convinge pe aceasta sa fuga impreuna cu el in lume, el isi duce cainele la luptele de caini pentru a castiga bani si astfel pentru a putea sa ii atraga atentia acesteia. A doua poveste este cea a Valeriei (Goya Toledo), o femeie celebra pentru frumusetea sa, care in urma unui accident de masina este ranita foarte grav. Filmul ne arata etapele prin care trece aceasta si relatia cu iubitul sau Daniel (Alvaro Guerrero). Daniel isi paraseste sotia si cele doua fete in favoarea Valeriei, iar in urma accidentului aceasta alegere i se pare din ce in ce mai gresita. Ultima poveste este cea a lui Chivo (Emilio Echevarria), un fost profesor care s-a implicat in niste miscari revolutionare, in urma carora a stat 20 de ani in inchisoare. In prezent el traieste pe strazi impreuna cu cei 5 caini ai sai, asupra carora isi manifesta toata afectiunea si dragostea.

Filmul este destul de complex si dureaza 2 ore jumatate. Se prezinta o realitate cruda, in care oamenii profita de pe urma propriilor animale sau o realitate in care oamenii isi exclud semenii si se refugiaza intr-o lume solitara. Amores Perros este un film care lasa de gandit si care ne demonstreaza ca alegerile pe care le facem, nu sunt intotdeauna cele corecte. Astfel am putea ajunge sa realizam ca lucrurile asupra carora ne-am concentrat toata atentia pot fi doar o iluzie, o iluzie care se soldeaza cu pierderi.

Duck Soup, 1933

Vinerea acesta, 14 mai, ora 19 FIX, tot in Scart Loc Lejer, ne uitam la filmul Duck Soup, regizat in 1933 de Leo McCarey.

Aceasta comedie nebuneasca reprezinta punctul de glorie al echipei comice a fratilor Marx, un fenomen newyorkez care si-a perfectionat talentele actoricesti in vodeviluri si a plecat sa cucereasca Broadwayul cu o serie de comedii, printre care Nuci de cocos si Biscuiti pentru animale. Interpreti extraordinari, lansarea lor a survenit intr-un moment in mai multe sensuri propice: tehnologia sonorului asalta productia de filme, in timp ce ei deveneau tot mai cunoscuti pe scenele newyorkeze. Printre cele cinci filme realizate de fratii Marx in studiourile Paramount din New York, Supa de rata este ultimul in care sunt prezenti toti – Groucho, Harpo, Chico si Zeppo (Zeppo, mezinul si interpretul rolului de om cinstit, avea sa ii paraseasca pentru o cariera de agent si inventator). Filmul este plin de gaguri vizuale si verbale, majoritatea la fel de proaspete si ilare pana azi. Asemanator multor filme clasice, Supa de rata a fost un esec din punct de vedere al incasarilor, Paramount a renuntat la contractul cu fratii Marx la scurt timp dupa aceea, determinandu-i sa se indrepte spre Hollywood si MGM, unde au fost realizate O noapte la opera si Fratii Marx la curse.

Desi are o durata de doar 70 de minute, Supa de rata inglobeaza o serie aparent nesfarsita de trucuri capabile sa starneasca rasul, de la sagetile indreptate spre Paul Revere si remarcile sarcastice la adresa musicalurilor din acea vreme pana la folosirea neasteptata a unor scheciuri fizice surprinzator de inventive precum “numarul cu trei palarii”, perfectionat de-a lungul anilor pe scenele de teatru, si a faimoasei secvente in oglinda. Aceasta din urma – imitata pana astazi – il prezinta pe Groucho imbracat in camasa de noapte, cu fes de noapte, mustata si tigara, intalnindu-se cu “el insusi” (imaginea identica Harpo) in pragul unei usi. Intriga il are ca erou pe Groucho in rolul de dictator al statului Freedonia. Pe nume Rufus T. Firefly, este sustinut de instarita doamna Teasdale, interpretata cu demnitate inefabila si gratie de Margaret Dumont, o prezenta care se constitue din nou ca o contrapondere si ca subiectul celor mai memorabile momente ale lui Groucho. Daca gagurile fizice si dialogul inimitabil al lui Groucho ii apartineau acestuia in totalitate, scenariile au fost realizate cu contributia meritorie a mai multor autori comici, printre care si S.J. Perelman. Dincolo de excelenta comedie fizica, fratii Marx au avut norocul sa beneficieze si de un dialog spiritual si simt al observatiei, un alt motiv pentru care Supa de rata a reusit sa supravietuiasca in timp ce alte productii, ca de exemplu cele ale fratilor Ritz, au ramas in penumbra.

Ambasadorul Sylvaniei, Trintino (Louis Calhern) doreste sa ii angajeze pe Harpo si Chico ca agenti secreti. Aceasta tema nu foarte consistenta are destula forta pentru a sustine cateva dintre cele mai reusite secvente comice filmate vreodata si destula incisivitate, pentru a putea fi considerata o satira suprarealista. In Italia, Benito Mussolini a interzis filmul interpretand partitura lui Groucho ca pe un atac personal; nimic nu ar fi produs o satisfactie mai mare fratilor Marx. De asemenea, inainte de lansarea filmului, un orasel din statul New York numit Fredonia a protestat impotriva utilizarii numelui, precum si a literei “e” suplimentate: raspunsul venit dinspre tabara fratilor Marx este previzibil: “schimbati numele orasului, aduce daune filmului nostru”.

A venit si randul lui.

Polanski este unul dintre regizorii care nu au apucat sa se bucure de "degustarea" voastra in Cinemateca.

Asa ca, vinerea aceasta, 7 mai, la ora 19.30, proiectam filmul Rosemary's Baby, tot in Scart Loc Lejer.

Probabil cel mai bun film horror realizat vreodată, aceasta genială adaptare a romanului lui Ira Levin este povestea unui cuplu de tineri îndrăgostiţi din New York City, care aşteaptă primul lor copil. Ca mai toate femeile care urmează să devină mame pentru prima dată, Rosemary (Mia Farrow) trăieşte sentimente de confuzie şi teama. Soţul ei (John Cassavetes), un actor ambiţios, dar lipsit de succes, face un pact cu diavolul, care îi promite că va avea o ascensiune fulminantă în carieră.

Filmul “Rosemary’s Baby”(1968), cu Mia Farrow şi regizat de Roman Polanski, este adesea considerat unul dintre cele mai blestemate filme din istorie, după ce o serie de evenimente şi morţi bizare au afectat actorii.

Compozitorul coloanei sonore a filmului a murit în urma apariţiei unui cheag de sânge pe creier, la un an după lansarea filmului. La fel se întâmplă şi cu unul dintre personajele din film. Producătorul William Castle a suferit de insuficienţă renală şi spunea deseori că filmul este blestemat. Soţia însărcinată a lui Polanski şi alţi patru oameni au fost omorâţi de ucigaşul în serie Charles Manson, în timp ce regizorul era plecat în străinătate. Problemele au continuat! Polanski a fost acuzat de viol iar procesul său nu a fost rezolvat nici până acum, zeci de ani mai târziu.

Y tu mamá también

Vineri, ultima zi din aprilie, in Scart Loc Lejer, proiectam Y tu mamá también, l

a ora 19 FIX.

Y tu mamá también (tradus în româneşte “Şi mama ta la fel!” sau “And your mother too” în engleză), este un film mexican, lansat în 2001, în regia lui Alfonso Cuarón. Julio şi Tenoch sunt doi adolescenţi “cu hormonii la cap”, ghidaţi de pasiunea lor comună: consumul de substanţe. Filmul prezinta Mexicul modern, cu toate frumusetile si povestile sale prin intermediul unei calatorii in care doi adolescenti realizeaza noi descoperiri erotice alaturi de experimentata Luisa. Într-o vară, băieţii învaţă mai multe despre viaţă decât şi-ar fi imaginat, în momentul în care se hotărăsc să plece într-o drumeţie cu seducătoarea Luisa – soţia vărului lui Tenoch, o tânără de 28 de ani, nefericită şi cu viaţa sentimentală la pământ – şi îi propun să viziteze împreună cu ei o plajă secretă, de o frumuseţe nemaiîntâlnită, dar fictiva. În timpul călătoriei, Luisa îşi atrage tinerii însoţitori într-o relaţie năucitoare pentru aceştia.

Scenariul contureaza foarte bine cele trei personaje protagoniste, in special pe cel al lui Maribel Verdu, al carei personaj ascunde un secret pe care il veti afla de abia la finalul filmului si care va va schimba total parerea despre aceasta femeie care le ofera celor doi baieti initierea in tainele dragostei.

Filmul s-a bucurat de succes instantaneu in randul criticii, in primul rand datorita subiectului ales si a manierei de prezentare, Cuaron neavand nicio retinere in a prezenta scene de sex explicite, nuditate frontala totala, in timp ce dialogul este foarte natural si implicit foarte vulgar.

Filmul a fost nominalizat la Oscar pentru “Cel mai bun scenariu original”, la Globul de Aur pentru “Cel mai bun film străin” şi la Grammy pentru “Cea mai bună coloană sonoră”. A fost distins cu premiile pentru “Cel mai bun scenariu” şi “Cea mai bună interpretare masculină: Gael García Bernal şi Diego Luna” la Festivalul Internaţional al Filmului de la Veneţia din 2001 şi Premiul Criticii Americane în 2003, pentru “Cel mai bun film străin”.